O vedeam pe zi ce trece tot mai rece şi distantă.. Mă întrebam unde a dispărut sensibilitatea ei de altădată şi tot analizând, mi-am dat seama că nu dispăruse, doar că se închidea încet, încet undeva în interior, iar la suprafaţă se vedea din ce în ce mai puţin..
Cred că pe undeva prin subconștient, fără să realizeze își propusese să nu mai lase pe nimeni să se apropie.. De multe ori, după ce și-a oferit sufletul cu toată încrederea l-a primit înapoi făcut bucățele așa că a decis să-l închidă, să-l păstreze numai pentru ea.. Nu găsise pe nimeni care să aibă nevoie de el.. În ziua de azi, cine mai caută suflete?
Odată cu sufletul și-a încuiat undeva și incerderea în oameni și așteptările pe care le avea de la ei, pentru că și-a dat seama că i-au fost spuse multe vorbe goale și prea puține sincere.. prea puține din suflet. A crezut în vorbe goale cu naivitatea unei visătoare și acum nu mai credea aproape nimic.
Se luptase atât de mult să scoată suflete din gheață încât părea că începe și al ei să înghețe.. S-a răcit de la ale lor..
Eu știu că ea nu are sufletul de piatră.. nici de gheață.. Era mai mult ca un foc ce ardea într-o piatră.. doar învelișul era pietrificat.. Cred că așa încerca ea să-l salveze.. să nu mai lase să-i fie distrus..
Alexandra D.
Stătea de câteva zeci de minute pe banca aia, sorbind din cafeaua greţos de dulce pe care o bea în fiecare zi.. Stătea pe banca aia, absentă, ca şi când doar corpul ei rămăsese acolo, sorbind din cafea.. Şi aşa era, căci gândul îi era departe. Cine ştie pe unde îi rămăsese..
Fiecare zi era cam la fel.. nu se întâmpla aproape niciodată ceva deosebit şi chiar dacă se întâmpla, nimic nu era atât de semnificativ încât să schimbe ceva.. Pe afară, cam toate erau la fel.. în interior, nu prea se ştie..
Nu se mai întreba de ce lucrurile sunt aşa cum sunt pentru că înţelesese că ei îi place complicatul şi nimic din ce era simplu nu o mulţumea. Nu alegea niciodată ce e uşor de obţinut, ce e accesibil şi a înţeles că felul ei de a fi e de vină pentru că se simte cum se simte.
Dacă nu i-ar fi plăcut atât de tare complicatul, dacă s-ar fi mulţumit cu puţin şi dacă nu ar fi fost, poate, atât de încăpăţânată, fericirea i-ar fi bătut şi ei la uşă.
Se prea poate să îi fi bătut în vreo zi, dar pierdută printre gânduri cum era mereu, probabil că nu a auzit-o.. Ori a auzit-o prea târziu, iar când s-a dus să deschidă nu mai era nimeni..
De multe ori îşi zicea că ar trebui să lase gândurile la o parte ca să poată auzi fericirea bătând la uşă, în caz că se gândeşte să mai treacă pe acolo, doar că niciodată nu reuşea.. Aşa era construită.. să se piardă printre gânduri şi nu putea face nimic în privinţa asta..
Stând pe banca aia, cu privirea pierdută, probabil visând la cine ştie ce, părea că aşteaptă ceva..
Probabil că stătea în fiecare zi acolo, cu ceaşca de cafea în mână aşteptând vreun răspuns pentru nelămuririle ei..
Habar nu am ce aştepta, dar părea să aibă răbdare.. Între timp învăţase să aibă răbdare şi spera că timpul o să mai rezolve ce ea nu ştia cum..
Aşa îşi petrecea aproape fiecare zi..
După-amiaza pe bancă, cu cafeaua şi cu vreo carte de poezii sau ascultând muzică, iar seara cu ceaiul pe care-l bea când o mai lovea câte un dor..
Alexandra D.
[...]
Mai sus de tine nu există,
Mai sus nu poate fi vreunul,
De asta sunt atât de tristă...
La fel ca tine nu-i niciunul.
Și dacă nu ești tu, nu-i nimeni,
Eu altul nu pot să iubesc.
De asta sper că-n viața asta
O să mă lași să-ți dovedesc.
Alexandra D.
