Azi mă simt dezarmată. Nu mai am la ce să sper sau ce să mai aștept. Nu mai am nicio armă, nicio putere să schimb ceva.
Nu mai am putere și nici vreun alt suflet cu care să-l înlocuiesc pe ăsta prea obosit de încercări, prea amorțit de dureri, prea rănit de luptele cu mine..cu el însuși.
Azi îl simt epuizat și amorțit.. n-are curaj să-mi reproșeze ceva.. N-are curaj să-mi spună că e vina mea că a ajuns așa, că eu l-am lăsat descoperit, că e vina mea că azi nu mai are putere să lupte, că nu mai găsește speranță și că aproape că nu mai simte..
Nu mă pricep să-l bandajez, nu știu cum să-l vindec și nici nu știu cum să-l ascund..
Poate ar trebui să ridic steagul alb și să recunosc o bătălie pierdută, să accept că e pierdută și că mă lupt cu morile de vânt încercând să o câștig. Poate ar trebui să accept că am făcut tot ce am putut și am dat tot ce am avut și să mă împac cu ideea că nu e de ajuns.
Poate ar trebui să accept că nu pot să alin durerile altora și nici să le iau asupra mea. Poate ar trebui să învăț să nu îmi mai doresc să le iau asupra mea. Ale mele, oricum sunt mai mult decât suficiente.
Poate că într-o zi se va limpezi tot ce e tulbure acum..
Nu mai am ce să aștept și la ce să sper. Nu mai am niciun motiv să cred că se va schimba ceva. Azi am rămas fără arme. Fără arme, cu un suflet amorțit, obosită de încercări zadarnice și dezamăgită că după atâta luptă, bătălia a rămas pierdută.
Azi sunt debusolată pentru că nu știu încotro să merg și unde vreau să ajung. Nu știu nici cum o să reconstruiesc tot ce s-a dărâmat în mine și nici dacă sufletul meu va mai arăta vreodată la fel..
Azi nu pot decât să recunosc că singura vinovată pentru tot ce mi se întâmplă sunt eu.
Alexandra D.
Nu știu de ce închidem atâtea cuvinte și sentimente în noi.. De ce nu suntem în stare să spunem ce ne doare, ce ne face fericiți, de ce avem nevoie.
Nu știu de ce închidem atâtea "te iubesc"-uri în noi, printre lacrimi.. De ce le repetăm în gând de un milion de ori și nu reușim să le rostim..
De ce ne prefacem indiferenți față de cei pentru care, în realitate am fi în stare de orice.
De ce nu spunem "mi-e dor de tine" atunci când ne e dor.
Nu știu de ce nu le spunem celor pe care-i iubim cât sunt de speciali pentru noi, cât îi apreciem, cât de grea ne-ar fi viața fără ei, cât de recunoscători suntem că au ales să ne primească în viața lor..
De ce nu le spunem că indiferent de ce rol vor alege să jucăm noi în viața lor, noi vom fi întotdeauna aici pentru ei.
De ce nu le mulțumim că și-au pus încrederea în noi, că și-au deschis sufletul în fața noastră, că ne-au dat siguranța că și noi ne putem deschide sufletul în fața lor.
Nu știu de ce nu le lăsăm siguranța că nu îi vom uita niciodată, indiferent de ce se va întâmpla..
De ce ne ocupă sufletele și ei nici nu știu asta..
Nu știu de ce ne punem masca în fiecare dimineață când ne ridicăm din pat, ca nu cumva să se vadă ceva, să se zărească vreun sentiment și să părem slabi în fața celor care poartă la rândul lor alte măști..
Nu știu de ce nu avem curajul să spunem "te iubesc" dacă nu avem siguranța că sentimentul e împărtășit.. de ce ne simțim slabi atunci când iubim..
Nu știu de ce de cele mai multe ori închid în mine tot ce aș avea de spus.. și nu spun nici "te iubesc", nici "mi-e dor", nici "am nevoie", nici "sunt recunoscătoare" sau "îmi pare rău".. Nu știu de ce mi-e teamă, de ce nu am curaj, de ce mă cuprinde lașitatea..
Nu știu de ce de multe ori nu-mi găsesc cuvintele și aleg să tac.. nu știu de ce atunci când le găsesc aleg tot să tac..
Nu știu de ce tac când știu că viața e atât de scurtă și imprevizibilă și că mâine poate fi prea târziu și pentru "te iubesc" și pentru "îmi e dor" și pentru orice aș avea de spus.. Că mâine e posibil să strig cât mă țin plămânii cât de important e "X" pentru mine și el să nu mă mai audă.. Că în ciuda faptului că mi se topește sufletul de dor, e posibil să nu îl mai văd vreodată..
Nu știu de ce tac când știu că mâine e posibil să strig cât pot de tare către cer "TE IUBESC" și să nu am nicio garanție că acel cineva mă mai aude.. și dacă m-ar auzi.. cum să îmi mai răspundă?
Alexandra D.
