Dezarmată.

Azi mă simt dezarmată. Nu mai am la ce să sper sau ce să mai aștept. Nu mai am nicio armă, nicio putere să schimb ceva.  
Nu mai am putere și nici vreun alt suflet cu care să-l înlocuiesc pe ăsta prea obosit de încercări, prea amorțit de dureri, prea rănit de luptele cu mine..cu el însuși. 
Azi îl simt epuizat și amorțit.. n-are curaj să-mi reproșeze ceva.. N-are curaj să-mi spună că e vina mea că a ajuns așa, că eu l-am lăsat descoperit, că e vina mea că azi nu mai are putere să lupte, că nu mai găsește speranță și că aproape că nu mai simte.. 
Nu mă pricep să-l bandajez, nu știu cum să-l vindec și nici nu știu cum să-l ascund..  

Poate ar trebui să ridic steagul alb și să recunosc o bătălie pierdută, să accept că e pierdută și că mă lupt cu morile de vânt încercând să o câștig. Poate ar trebui să accept că am făcut tot ce am putut și am dat tot ce am avut și să mă împac cu ideea că nu e de ajuns.  
Poate ar trebui să accept că nu pot să alin durerile altora și nici să le iau asupra mea. Poate ar trebui să învăț să nu îmi mai doresc să le iau asupra mea. Ale mele, oricum sunt mai mult decât suficiente. 
Poate că într-o zi se va limpezi tot ce e tulbure acum.. 

Nu mai am ce să aștept și la ce să sper. Nu mai am niciun motiv să cred că se va schimba ceva. Azi am rămas fără arme. Fără arme, cu un suflet amorțit, obosită de încercări zadarnice și dezamăgită că după atâta luptă, bătălia a rămas pierdută.  
Azi sunt debusolată pentru că nu știu încotro să merg și unde vreau să ajung. Nu știu nici cum o să reconstruiesc tot ce s-a dărâmat în mine și nici dacă sufletul meu va mai arăta vreodată la fel.. 
Azi nu pot decât să recunosc că singura vinovată pentru tot ce mi se întâmplă sunt eu. 

Alexandra D.