Deși mi se predă aceeași lecție de mult timp, eu mă încăpățânez să nu o învăț.
Și viața mă pedepsește de fiecare dată, fiindcă mereu mă duc cu lecția neînvățată..
Mă mai uit peste ea, pare că am înțeles ceva.. fac un rezumat și am impresia că la următorul test o să mă descurc mai bine.. Îmi spun mie că viața are dreptate, nu degeaba e profesoară..
În schimb, cu testul în față, parcă uit tot ce am învățat până acum, uit și rezumatul și cât de aspră e profesoara atunci când nu învăț.. Iar pedeapsa e din ce în ce mai grea, cu fiecare test pe care îl dau.
Aceeași materie. Același subiect. Îl pic de fiecare dată. Iau cea mai mică notă.
Și apoi viața vine cu rezultatul, cu mustrările și cu toate pedepsele pe care le știe și la mine tot nu funcționează, fiindcă eu mă încăpățânez să nu învăț nenorocita aia de lecție.
Fiindcă mă încăpățânez să cred că răspunsurile bune sunt cele pe care le știu eu și nu cele pe care mi le-a arătat de nenumărate ori ea. Mi-a arătat, mi-a demonstrat cum a știut ea mai bine că răspunsurile mele sunt greșite și m-a îndemnat pe toate căile să scriu ce m-a învățat la următorul test.
Iar eu tot ca mine fac. Continui să pic testul în speranța că într-o zi răspunsurile mele vor fi cele bune.
Și au trecut atâtea zile.. atâta timp și atâtea teste.. Iar pedepsele au devenit din ce în ce mai grele, din ce în ce mai greu de suportat..
Eu simt că am dat greș. Știu că tot ce trebuie să fac e să învăț lecția ca să trec testul și să merg mai departe.
Dar testul ăsta e prea greu.. și răspunsurile bune nu-mi plac.. sunt greu de acceptat.. sunt triste și dureroase..
Doar răspunsurile mele mă multmesc, dar ele nu sunt reale..
Și profa nu mă are deloc la suflet, niciodată nu m-a avut.. altfel ar fi făcut ea cumva să schimbe întrebările astfel încât răspunsurile mele să fie cele bune. Sau poate că-mi vrea binele și nu-mi dau eu seama..
Sunt prea încăpățânată ca să văd că rămân pe loc din cauza unor iluzii..
Îmi ispășesc pedeapsa și de data asta: niște nopți nedormite, goluri în stomac și noduri în gât, lacrimi în cantități industriale, "ce-ar fi fost dacă"-uri și alte nebunii de felul ăsta, apoi mă apuc serios de tocit..
Nu cred că pot să copiez, la profa nimic nu scapă nevăzut..
La dracu cu ele de întrebări, răspunsuri, teste și pedepse. Mi-aș fi dorit să fie mai ușor..
Alexandra D.
Îți trebuie un motiv bun ca să o alegi.
Cum să știi că pe ea o vrei, când poate nu e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă și poate nici așa cum îți imaginai tu fata de lângă tine?
Nu, n-are întotdeauna cuvintele la ea. N-a știut când și ce să-ți spună și nici cum să-ți fie pe plac.
Îți trebuie un motiv bun, nu-i așa?
Fiindcă are ceva și totuși n-are ceva.. E ceva ce-ți place și ceva ce nu-ți place. Vrei și.. parcă nu vrei.
N-o să spun să o alegi pentru că te-a înțeles și te-a acceptat, nici pentru că ea crede că meriți așteptarea..
Nici pentru că dintre toate ea ar fi ACOLO atunci când toate merg prost..
N-am să umplu pagini intreagi cu motive, ci am să le concentrez pe toate într-unul singur.
Vrei un motiv BUN?
Alege-o pentru că TE IUBEȘTE!
Și asta e cel mai bun motiv pentru care să alegi că cineva să-ți fie alături.. Știi prea bine că astăzi au rămas
puțini cei care-o fac..
Alexandra D.
Mă uit în oglindă. Îmi văd în ochi toate frustrările și neputințele pe care le-am adunat, toată nesiguranța și toată neîncrederea. Văd în mine ce am fost, ce sunt și ce vreau să fiu.
Știu tot ce m-a făcut să fiu așa cum sunt, știu ce mă împiedică să fiu cum aș vrea.. Știu și pe cine trebuie să păstrez și de lângă cine trebuie să plec, știu cui i-a păsat și cui nu i-a păsat, cine a fost AICI cu adevărat și cine a fost doar în închipuirea mea.
Mă uit în oglindă și văd cine sunt. Ba nu, azi mă uit în oglindă și văd cine vreau să fiu.
Aștept ziua când o să mă uit la mine și nu o să-mi mai văd în ochi frustrări și nesiguranță, neputință și neîncredere.
Azi mă uit la oamenii care au fost aici.. la puținii care mi-au întins mâna atunci când am avut nevoie de ajutor. Refuz să mă mai uit la cei care mi-au întors spatele.. refuz să-mi amintesc că le-am oferit mai mult decât celor care au fost lângă mine. Refuz să mai simt că sunt nimic fără ei, fiindcă nu e așa.
Azi nu-mi mai pasă ce cred despre mine oamenii pentru care nu contez. Nu-mi mai pasă nici dacă știu cât i-am iubit, nici dacă m-au văzut vreodată așa cum sunt. Nu-mi mai pasă nici dacă își vor da seama cândva că au greșit. Nu-mi mai pasă fiindcă nici lor nu le pasă. Fiindcă mi-a păsat prea mult un timp îndelungat.
Nu-mi mai pasă fiindcă nu mai vreau să-mi pese. Nu de ei.
Azi caut prin mine puțina ambiție pe care o am ca să reușesc să-i las în urmă. Să-i las în urmă ca să ajung ce vreau să fiu.
Azi mă uit în oglindă și știu că nu sunt nici mică, nici inutilă, nici urâtă.. doar că așa mă simțeam cu ei în suflet..
Alexandra D.
N-am idee cum să încep și unde să termin acum, fiindcă îmi simt sufletul prea plin și totodată prea gol, îl simt prea greu și dacă aș ști cum, dacă aș putea, l-aș adormi ca să nu mai simtă..
Nu știu cum a trecut timpul și cum se face că nu reușesc să scap de ce mă chinuie, că în loc să se amelioreze, pe zi ce trece se tot adună câte ceva care mă face să-mi simt sufletul tot mai greu..
Cred că timpul, ăsta care se zice că le vindecă pe toate m-a uitat sau poate nu aude cum strig și nu vede că mă doare.. Poate că și el, la fel ca cei care mi-au provocat durerile e prea surd ca să mă audă și prea orb ca să mă vadă.. Poate că sunt nesemnificativă și pentru el și poate că nu dă doi bani pe mine..
Sau poate că e neputincios în fața sufletului meu, poate e nevoie de mai mult ca să-l vindece, poate îi e imposibil să o facă de unul singur..
Nu mi-am înțeles sufletul niciodată și dacă m-aș lua după minte, totul ar fi mai ușor. N-am înțeles de ce a coborât până în iad de dragul oamenilor pe care îi iubește dar care nu dau doi bani pe el și pe dragostea lui. N-am înțeles de ce vrea cu disperare să facă parte din viețile în care nu e bine primit și de ce a stat descoperit și a înfruntat furtuni și viscole în fața celor care nu au avut ochi ca să-l vadă cum se chinuie de dragul lor și care, în loc să îl încălzească l-au lăsat acolo și au alergat după cei pentru care contau prea puțin..
N-am înțeles de ce a fost întotdeauna gata să fie sfărâmat pentru cei pe care îi iubește, de ce nu s-a gândit o clipă și la el.. N-am înțeles pentru ce a făcut-o când a fost ignorat, abandonat, lăsat în urmă..
N-am înțeles nici de ce eu am scos tot ce am avut mai bun din el pentru cei care au căutat binele la oricine, numai la mine nu.. La mine, cea care era în stare să renunțe la ea pentru binele celui pe care-l iubește..
Nu știu ce l-ar face bine.. am încercat cu ceai și muzică bună, cu un serial și ceva dulce.. Când mă trezesc îi dau câte o cafea cu mult zahăr.. Am încercat cu acorduri de chitară, cu note de pian.. I-am arătat munte, marea, soarele, luna, stelele.. I-am arătat iarbă verde, zăpada și curcubeul.. L-am lăsat să asculte ploaia și puțin saxofonul.. I-am arătat albastrul de sus și pe cel de jos întâlnindu-se..
I-au plăcut toate, dar nimic nu-l face bine.. Nici cerul, nici marea, nici pianul..
Îi e dor de nu știu ce, de ceva ce n-a avut, de ceva cunoscut dar străin.. ceva care-i aproape, dar totuși prea departe.. Îi lipsește ce n-a avut niciodată și-l doare că nu poate să aibă.. Îl doare golul, se simte incomplet și știe că nu l-ar întregi orice.. Căci dacă ar putea, atunci ar lua primul lucru care-i iese în cale pentru a se simți întreg.. dar nu, lui nu ar face decât să-i adâncească golul..
Așa e el.. nici eu nu-l înțeleg..
Alexandra D.
Azi mă simt dezarmată. Nu mai am la ce să sper sau ce să mai aștept. Nu mai am nicio armă, nicio putere să schimb ceva.
Nu mai am putere și nici vreun alt suflet cu care să-l înlocuiesc pe ăsta prea obosit de încercări, prea amorțit de dureri, prea rănit de luptele cu mine..cu el însuși.
Azi îl simt epuizat și amorțit.. n-are curaj să-mi reproșeze ceva.. N-are curaj să-mi spună că e vina mea că a ajuns așa, că eu l-am lăsat descoperit, că e vina mea că azi nu mai are putere să lupte, că nu mai găsește speranță și că aproape că nu mai simte..
Nu mă pricep să-l bandajez, nu știu cum să-l vindec și nici nu știu cum să-l ascund..
Poate ar trebui să ridic steagul alb și să recunosc o bătălie pierdută, să accept că e pierdută și că mă lupt cu morile de vânt încercând să o câștig. Poate ar trebui să accept că am făcut tot ce am putut și am dat tot ce am avut și să mă împac cu ideea că nu e de ajuns.
Poate ar trebui să accept că nu pot să alin durerile altora și nici să le iau asupra mea. Poate ar trebui să învăț să nu îmi mai doresc să le iau asupra mea. Ale mele, oricum sunt mai mult decât suficiente.
Poate că într-o zi se va limpezi tot ce e tulbure acum..
Nu mai am ce să aștept și la ce să sper. Nu mai am niciun motiv să cred că se va schimba ceva. Azi am rămas fără arme. Fără arme, cu un suflet amorțit, obosită de încercări zadarnice și dezamăgită că după atâta luptă, bătălia a rămas pierdută.
Azi sunt debusolată pentru că nu știu încotro să merg și unde vreau să ajung. Nu știu nici cum o să reconstruiesc tot ce s-a dărâmat în mine și nici dacă sufletul meu va mai arăta vreodată la fel..
Azi nu pot decât să recunosc că singura vinovată pentru tot ce mi se întâmplă sunt eu.
Alexandra D.
Nu știu de ce închidem atâtea cuvinte și sentimente în noi.. De ce nu suntem în stare să spunem ce ne doare, ce ne face fericiți, de ce avem nevoie.
Nu știu de ce închidem atâtea "te iubesc"-uri în noi, printre lacrimi.. De ce le repetăm în gând de un milion de ori și nu reușim să le rostim..
De ce ne prefacem indiferenți față de cei pentru care, în realitate am fi în stare de orice.
De ce nu spunem "mi-e dor de tine" atunci când ne e dor.
Nu știu de ce nu le spunem celor pe care-i iubim cât sunt de speciali pentru noi, cât îi apreciem, cât de grea ne-ar fi viața fără ei, cât de recunoscători suntem că au ales să ne primească în viața lor..
De ce nu le spunem că indiferent de ce rol vor alege să jucăm noi în viața lor, noi vom fi întotdeauna aici pentru ei.
De ce nu le mulțumim că și-au pus încrederea în noi, că și-au deschis sufletul în fața noastră, că ne-au dat siguranța că și noi ne putem deschide sufletul în fața lor.
Nu știu de ce nu le lăsăm siguranța că nu îi vom uita niciodată, indiferent de ce se va întâmpla..
De ce ne ocupă sufletele și ei nici nu știu asta..
Nu știu de ce ne punem masca în fiecare dimineață când ne ridicăm din pat, ca nu cumva să se vadă ceva, să se zărească vreun sentiment și să părem slabi în fața celor care poartă la rândul lor alte măști..
Nu știu de ce nu avem curajul să spunem "te iubesc" dacă nu avem siguranța că sentimentul e împărtășit.. de ce ne simțim slabi atunci când iubim..
Nu știu de ce de cele mai multe ori închid în mine tot ce aș avea de spus.. și nu spun nici "te iubesc", nici "mi-e dor", nici "am nevoie", nici "sunt recunoscătoare" sau "îmi pare rău".. Nu știu de ce mi-e teamă, de ce nu am curaj, de ce mă cuprinde lașitatea..
Nu știu de ce de multe ori nu-mi găsesc cuvintele și aleg să tac.. nu știu de ce atunci când le găsesc aleg tot să tac..
Nu știu de ce tac când știu că viața e atât de scurtă și imprevizibilă și că mâine poate fi prea târziu și pentru "te iubesc" și pentru "îmi e dor" și pentru orice aș avea de spus.. Că mâine e posibil să strig cât mă țin plămânii cât de important e "X" pentru mine și el să nu mă mai audă.. Că în ciuda faptului că mi se topește sufletul de dor, e posibil să nu îl mai văd vreodată..
Nu știu de ce tac când știu că mâine e posibil să strig cât pot de tare către cer "TE IUBESC" și să nu am nicio garanție că acel cineva mă mai aude.. și dacă m-ar auzi.. cum să îmi mai răspundă?
Alexandra D.
Într-o zi cineva m-a întrebat ce anume aș schimba la el.. Dacă mi-ar sta în putere, dacă aș putea să schimb orice, ce anume ar fi? I-am răspuns că nu aș schimba nimic, aboslut nimic și s-a uitat buimăcit la mine, dovadă că nu se aștepta la un asemenea răspuns.
Eu nu vreau nimic mai mult decât ce e. Nu l-aș umple de calități închipuite și nu l-aș goli de defecte. Nu aș vrea să-mi dea nici luna și nici stelele și nici să încerce din răsputeri să îmi facă pe plac. Nu i-aș goli vocabularul de cuvinte aspre și nu aș încerca să pun în locul lor doar vorbe dulci. Nu l-aș vrea mai puțin capricios, mai ușor de citit, mai simplu. N-aș vrea să-l golesc de aroganțe și de ironii. Nu i-aș pune miere în cuvinte și căldură în priviri. Nu aș schimba nici măcar momentele în care-mi calcă pe aripi.
Nu aș încerca să îl fac mai transparent ca să îmi dau seama mai ușor ce gândește. Nu aș vrea să mă complimenteze în fiecare zi și nici să mă facă pe mine universul lui.
Nu vreau nimic mai mult sau mai puțin decât ce e, nu vreau să-l transform în altcineva pentru că ar înceta să fie ceea ce eu iubesc.
Așa că dacă mi-ar sta în putere, dacă aș putea să schimb orice, nu aș schimba nimic. Absolut nimic!
Alexandra D.
