Am senzația..

Uneori am senzația că nimeni nu-mi va rămâne mereu alături. Am senzația că și cei care pretind azi că nu mă vor uita, o vor face destul de ușor. Că dintr-o dată n-am să mă mai potrivesc cu viața lor și mă vor lăsa în urmă, cum au făcut-o și alții.. Că nimeni nu va fi în stare să mă înțeleagă și să mă accepte în totalitate și că odată ce nu le va mai conveni purtarea mea, sau îi vor deranja gesturile mele îmi vor întoarce spatele și nu se vor mai uita înapoi. Că mă vor lovi cu arma care mă rănește cel mai adânc: indiferența.

Am senzația că nimeni nu mă va iubi atât de mult încât să fie în stare să mă ierte și să îmi fie alături atunci când nici măcar eu nu mă mai pot suporta, atunci când mi se pare că totul e în zadar. Că vor porni pe drumuri diferite de al meu în căutarea fericirii pe care nu au avut răbdare să o primească de la mine, sau pe care nu am știut cum să le-o ofer. Că nu vor putea să vadă sentimentele pe care n-am puterea să le spun. Că nu vor putea sau că nu le va păsa.

Am senzația că se vor îndepărta pentru că nu au nevoie de mine alături, sau pentru că vor considera că nu am ce să le ofer.
Am senzația de multe ori că-i obosesc, că-i plictisesc, sau că-i stresez când încep să vorbesc prea mult despre cine știe ce îmi tună mie.
Am senzația că oameni alături de care aș sta o viață îmi scăpa printre degete de câte ori reușesc să îi 'apuc'.
Am senzația că nu mă văd așa cum sunt și că nu îi interesează să mă cunoască cu adevărat.

 Alexandra D.

Oameni prețioși..

"Dacă tu ai dispărea 
Și din râsu-mi și din plansu-mi 
Te-aș găsi în sinea mea, 
Te-aș zidi din mine însumi."-Adrian Păunescu. 
  
Unde păstrăm cele mai prețioase lucruri? În cutii de argint? În sertare încuiate? În vreun seif? 
Dar oamenii prețioși unde-i păstrăm? Îi putem închide în vreo cutie de argint, în vreun sertar, în vreun seif?  
Eu îi păstrez în mine și sunt mai în siguranță decât în orice seif (nu că oamenii ar putea fi închiși astfel). Cel mai sigur seif din lume ar putea fi spart dar din sufletul meu nu o să reușească nimeni să-i scoată.  
  
Oamenii prețioși sunt rari de aceea nu îmi permit să-i pierd.. cel puțin nu din suflet. Dacă în realitate îmi pot fi luați, din suflet nu cred că mi-i poate lua cineva. 
Au fost, sunt și vor rămâne acolo. Cine mă poate face să nu-i mai iubesc? Nimeni. Nici măcar ei.

Alexandra D.

Suprafață..

Oamenii din jurul nostru văd atât de puțin din ceea ce suntem.. din ceea ce simțim, ce gândim, ce trăim, ei văd prea puțin.. Ei văd doar vârful iceberg-ului.. 
Confundă a iubi cu a simpatiza, sunt păcăliți de zâmbetele care ascund răni adânci, de cuvintele nesincere pe care le folosim ca să ne apărăm..  

Sunt puțini care vor cu adevărat să ne cunoască, care au răbdare să ne cunoască.. Sunt de părere că e nevoie de răbdare ca să poți să cunoști un om.. de răbdare, de sinceritate și de încredere.  
E greu cu încrederea.. Cui să o mai dai? Cine o merită cu adevărat? De unde știi că nu îți va fi călcată în picioare într-o zi? O să regreți că ai oferit-o? O să-ți pară bine?  
Adevărul e că nu poți să știi sigur niciodată.  
Ne punem încrederea în oameni. Câteodată suntem siguri că acel om o merită, alteori ne este călcată în picioare, uneori regeretam că am oferit-o și alteori ne pare bine. La fel e și cu iubirea.. 
  
Cu toții purtăm măști. Măști care ne fac să fim văzuți doar la suprafață. Uneori ne e atât de greu să le purtăm,   alteori ne obișnuim cu ele.. Câteodată le dăm jos în fața cui nu trebuie, rămânând, deci expuși în fața cui nu trebuie, iar câteodată le purtăm în fața celor care merită să ne știe așa cum suntem.. în fața celor care ar trebui să ne vadă adevărata față. 
Măștile.. ne protejează, dar ne pot face și rău.. Aduc cu ele superficialitatea.. aparențele.. doar suprafața a ceea ce suntem. 
  

Alexandra D.

Cădere..

O lungă perioadă de timp am simțit că.. nu mai am aer. Simțeam că tot pământul mi-a fugit de sub picioare și cădeam în gol, lovindu-mă de toate stâncile..  
Simțeam un nod în gât și un gol în stomac.. și lacrimi.. lacrimi care îmi înecau sufletul, care mă înecau 

Starea era atât de puternică încât nu trecea o clipă fără să o simt. Câteodată mai puțin intens, în alte dăți mult prea intens.. 
Cădeam în gol fără ca măcar să zăresc vreo bucată de pământ spre care să mă îndrept. Să cad acolo și să încep să-mi bandajez rănile. Apoi să mă ridic, să mă scutur și să caut un drum pe care să merg.  
Nu, eu cădeam în gol.. nu mai vedeam nimic, în afară de locul de unde căzusem. Îl vedeam atât de clar.. nu avea importanță cât de mult mă îndepărtam. Îl vedeam la fel de bine. 
  
Și-am căzut așa, în gol, fără aer, cu un nod în gât și un gol în stomac,cu lacrimi pe față.. am căzut așa o bună perioadă..  

Între timp am ajuns undeva.. nu sunt prea sigură nici acum unde, dar cert e că am căzut undeva. Nu mai sunt în cădere. Am început să-mi bandajez rănile, să mă ridic și să mă scutur de praf și să iau pe drumul meu oameni care să mă ajute să-mi vindec sufletul. Pentru că din tot acest picaj, el a avut cel mai mult de suferit. El a fost cel care s-a zgâriat de stânci și înțepat în spini, el a fost înecat de lacrimi, sufocat, ciobit..  
Am început să mă uit din ce în ce mai puțin la locul de unde am căzut, deși încă îl văd destul de bine. 
Acolo am ajuns din întâmplare..  tot căzând de undeva, dar am picat pentru că nu mai era loc și pentru mine.  
Acum nu mă mai uit la el pentru că nu o să mai ajung niciodată acolo și nu pot să trăiesc dorindu-mi să mă întorc. undeva unde.. nu am loc. Nu aș face decât să cad din nou, de data asta cu bună știință. 

În drumul meu, mă rog ca cineva să își facă loc printre buruienile pe care oamenii le-au plantat pe locul de unde am căzut, să își seama că e un loc frumos și să smulgă buruienile  de acolo, punând flori în locul lor și lăsând soarele să îl lumineze. 

Alexandra D.

Câte ceva.. despre mine.

EU am tendința să complic lucrurile simple, să caut răspunsuri acolo unde nu le pot găsi, să vorbesc atunci când trebuie să tac, să tac atunci când trebuie să vorbesc, să nu știu când trebuie să renunț și când trebuie să continui lupta. .  
EU tind să doresc ce nu pot să am, să-mi amintesc ce-ar trebui să uit, să rămân atunci când ar trebui să întorc spatele și să plec. 
EU întorc și celălalt obraz deși o singură lovitură e destul de dureroasă, eu mă supăr, dar niciodată nu urăsc. 
EU îi iert pe toți, dar nu uit pe nimeni și nu mă răzbun pentru că știu că roata se întoarce și fiecare o să primească odată și odată ceea ce merită. 
EU nu doresc răul nimănui și nici nu port pică nimănui.  
EU încă nu am învățat că nu toți oamenii sunt sinceri, buni și cu bun simț și că nu toți au intenții bune. 
EU i-am iubit și pe cei care nu m-au iubit (și nu puțin) și nu am regretat niciodată asta. Dragostea e dragoste și fie ea reciprocă sau nu, nu te poți opri din a o simți. 
EU nu mi-am pus bariere în jurul inimii decât atunci când era prea distrusă și îi putea accidenta și pe alții.. Atunci am reparat eu ce s-a putut și apoi am primit pe alții să mă ajute. Cu bariere în jurul inimii, ea va rămâne la fel pentru că nu ai forța necesară să o repari singur. Oamenii o distrug dar tot de ei e nevoie ca să o repare. 
EU  fug de ipocrizie, de nesimțire și de superficialitate. În jurul meu nu au ce să caute oamenii care le dețin din simplul fapt că nu am avea nimic în comun.  
EU nu pun accent decât pe părerile persoanelor de care-mi păsa și cărora le păsa de mine. Restul sunt doar bârfe și indiferent ce ai face, mereu va fi cineva care să judece și să critice. 
EU sper, visez și am încredere.. încă o fac. 
"EU la sacrificiu, always be with you.." (Cumicu)  


Câte ceva.. despre mine.  

Posibil să te regăsești și tu.. 


Alexandra D.

Despre bunul simț..

M-am născut cu el, fir-ar să fie. Vorbesc despre bunul simț.  
Am fost educata sau m-am auto-educat să vorbesc frumos, să fiu politicoasă, să fiu așa cum ar trebui să fie orice fată. E adevărat că nu mi-a ieșit mereu, dar s-a întâmplat de cele mai multe ori.  
E un fel de boală.. o boală pe care n-o vindecă nici măcar nesimțirea cu care o tratează mulți, pentru că, nu, nu toți suferă de boala numită bun-simț; cei mai mulți suferă de cea numită nesimțire. Ei se cred mai puternici posedând-o și îi văd pe ceilalți slabi. Adevărul este că niciodată un nesimțit nu va reuși să fie deasupra unei persoane simțite și care știe ce înseamnă respectul, pentru că sufletește, mereu cei virtuoși vor fi superiori. 

Ar fi trebuit ca toți să ne naștem cu bun simț. Din păcate, dacă nu te naști cu el e puțin probabil să te molipsești. Bunul simț nu e contagios. 
  
Dacă aveți norocul să vă fi născut cu el, nu încercați să-l tratați crezând că v-ar fi mai bine dacă nu l-ați avea. Bunul simț e incurabil și e o greșeală să te simți slab posedându-l. De fapt, el e cel care te face superior.  
  
Alexandra D. 

Femei. La mulți ani vouă!

Sunt femei. Sunt diferite, complicate, neînțelese. 

Sunt copilăroase, mature sau oscilează între cele două. 

Vor dragoste și atenție și nu le vor fără să ofere nimic în schimb. De multe ori sunt în stare să dea totul la schimb.  

Sunt numite "sexul frumos" și sunt numite așa pe bună dreptate; am văzut/ întâlnit femei foarte frumoase. 

Fiecare e specială prin ceva și feicare e iubită de cineva. 

De multe ori dau mai multă iubire decât primesc (câteodată nu primesc niciun gram), dar asta nu le oprește să o ofere în continuare. 

Nu sunt toate la fel, așa cum am mai spus și despre bărbați. 

Atât de diferite.. 

  

Unele sunt sensibile, altele dure. 

Unele sunt slabe, altele puternice. 

Unele sunt calme, altele agitate. 

Unele sunt răbdătoare, altele mai puțin. 

Unele sunt profunde, altele superficiale. 

Unele sunt visătoare, altele realiste. 

Unele au încredere în oricine, altele nu au încredere în nimeni. 

Unele zâmbesc mult, altele plâng mult. 

Unele spun adevărul, altele mint.  

Unele iartă ușor, altele nu iartă niciodată. 

Unele își îndeplinesc dorințele, altele nu. 

Unele sunt împlinite, altele nu. 

Totuși, cred că fiecare femeie a avut momente când a fost sensibilă și momente în care a fost dură.  

Fiecare a avut momente când a fost slabă și momente când a fost puternică.  

Fiecare a avut momente de calm și momente de agitație, a avut răbdare sau nu a mai putut aștepta.  

Fiecare a avut situații pe care le-a tratat cu profunzime și situații pe care le-a tratat cu superficialitate.  

Fiecare a visat la ceva, dar s-a și trezit la realitate la un moment dat.  

Fiecare și-a pus încrederea în oameni, ca mai apoi să nu mai poată crede în nimeni.  

Fiecare a avut o zi în care a zâmbit mult, dar și una în care nu s-a putut opri din plâns.  

Fiecare a avut momente de sinceritate, dar și dăți în care a mințit.  

Fiecare a iertat, până în momentul când nu a mai reușit să ierte.  

Fiecare și-a îndeplinit o dorință, dar au fost și altele care nu s-au mai îndeplinit.  

Fiecare s-a simțit măcar o dată împlinită și măcar o dată neîmplinită 

Diferența este că la fiecare balanța atârnă mai greu într-o parte.. Asta face diferența. 

  

Cert e că fără femei nu s-ar mai putea. La fel și fără bărbații, în jurul cărora se învârt. 

Sunt aici ca să se compleze, să se iubească, să se facă fericiți unii pe alții.. ca să simtă că trăiesc. 

Sunt mame, bunici, surori, mătuși, fiice, verișoare, prietene, soții, iubite, logodnice. 

Sunt femei. 

  

La mulți ani lor! 

Alexandra D.