Cădere..

O lungă perioadă de timp am simțit că.. nu mai am aer. Simțeam că tot pământul mi-a fugit de sub picioare și cădeam în gol, lovindu-mă de toate stâncile..  
Simțeam un nod în gât și un gol în stomac.. și lacrimi.. lacrimi care îmi înecau sufletul, care mă înecau 

Starea era atât de puternică încât nu trecea o clipă fără să o simt. Câteodată mai puțin intens, în alte dăți mult prea intens.. 
Cădeam în gol fără ca măcar să zăresc vreo bucată de pământ spre care să mă îndrept. Să cad acolo și să încep să-mi bandajez rănile. Apoi să mă ridic, să mă scutur și să caut un drum pe care să merg.  
Nu, eu cădeam în gol.. nu mai vedeam nimic, în afară de locul de unde căzusem. Îl vedeam atât de clar.. nu avea importanță cât de mult mă îndepărtam. Îl vedeam la fel de bine. 
  
Și-am căzut așa, în gol, fără aer, cu un nod în gât și un gol în stomac,cu lacrimi pe față.. am căzut așa o bună perioadă..  

Între timp am ajuns undeva.. nu sunt prea sigură nici acum unde, dar cert e că am căzut undeva. Nu mai sunt în cădere. Am început să-mi bandajez rănile, să mă ridic și să mă scutur de praf și să iau pe drumul meu oameni care să mă ajute să-mi vindec sufletul. Pentru că din tot acest picaj, el a avut cel mai mult de suferit. El a fost cel care s-a zgâriat de stânci și înțepat în spini, el a fost înecat de lacrimi, sufocat, ciobit..  
Am început să mă uit din ce în ce mai puțin la locul de unde am căzut, deși încă îl văd destul de bine. 
Acolo am ajuns din întâmplare..  tot căzând de undeva, dar am picat pentru că nu mai era loc și pentru mine.  
Acum nu mă mai uit la el pentru că nu o să mai ajung niciodată acolo și nu pot să trăiesc dorindu-mi să mă întorc. undeva unde.. nu am loc. Nu aș face decât să cad din nou, de data asta cu bună știință. 

În drumul meu, mă rog ca cineva să își facă loc printre buruienile pe care oamenii le-au plantat pe locul de unde am căzut, să își seama că e un loc frumos și să smulgă buruienile  de acolo, punând flori în locul lor și lăsând soarele să îl lumineze. 

Alexandra D.