Un fel de școală emoțională..

Deși mi se predă aceeași lecție de mult timp, eu mă încăpățânez să nu o învăț.  
Și viața mă pedepsește de fiecare dată, fiindcă mereu mă duc cu lecția neînvățată..  
Mă mai uit peste ea, pare că am înțeles ceva.. fac un rezumat și am impresia că la următorul test o să mă descurc mai bine.. Îmi spun mie că viața are dreptate, nu degeaba e profesoară..  
În schimb, cu testul în față, parcă uit tot ce am învățat până acum, uit și rezumatul și cât de aspră e profesoara atunci când nu învăț.. Iar pedeapsa e din ce în ce mai grea, cu fiecare test pe care îl dau.  
Aceeași materie. Același subiect. Îl pic de fiecare dată. Iau cea mai mică notă. 
Și apoi viața vine cu rezultatul, cu mustrările și cu toate pedepsele pe care le știe și la mine tot nu funcționează, fiindcă eu mă încăpățânez să nu învăț nenorocita aia de lecție.  
Fiindcă mă încăpățânez să cred că răspunsurile bune sunt cele pe care le știu eu și nu cele pe care mi le-a arătat de nenumărate ori ea. Mi-a arătat, mi-a demonstrat cum a știut ea mai bine că răspunsurile mele sunt greșite și m-a îndemnat pe toate căile să scriu ce m-a învățat la următorul test.  
Iar eu tot ca mine fac. Continui să pic testul în speranța că într-o zi răspunsurile mele vor fi cele bune. 
Și au trecut atâtea zile.. atâta timp și atâtea teste.. Iar pedepsele au devenit din ce în ce mai grele, din ce în  ce mai greu de suportat..  
Eu simt că am dat greș. Știu că tot ce trebuie să fac e să învăț lecția ca să trec testul și să merg mai departe. 
Dar testul ăsta e prea greu.. și răspunsurile bune nu-mi plac.. sunt greu de acceptat.. sunt triste și dureroase.. 
Doar răspunsurile mele mă multmesc, dar ele nu sunt reale.. 
Și profa nu mă are deloc la suflet, niciodată nu m-a avut.. altfel ar fi făcut ea cumva să schimbe întrebările astfel încât răspunsurile mele să fie cele bune. Sau poate că-mi vrea binele și nu-mi dau eu seama..  
Sunt prea încăpățânată ca să văd că rămân pe loc din cauza unor iluzii.. 
Îmi ispășesc pedeapsa și de data asta: niște nopți nedormite, goluri în stomac și noduri în gât, lacrimi în cantități industriale, "ce-ar fi fost dacă"-uri și alte nebunii de felul ăsta, apoi mă apuc serios de tocit..  
Nu cred că pot să copiez, la profa nimic nu scapă nevăzut.. 
La dracu cu ele de întrebări, răspunsuri, teste și pedepse. Mi-aș fi dorit să fie mai ușor.. 


Alexandra D.

Cel mai bun motiv să-ți dorești pe cineva lângă tine.

Îți trebuie un motiv bun ca să o alegi.
Cum să știi că pe ea o vrei, când poate nu e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă și poate nici așa cum îți imaginai tu fata de lângă tine?
Nu, n-are întotdeauna cuvintele la ea. N-a știut când și ce să-ți spună și nici cum să-ți fie pe plac.
Îți trebuie un motiv bun, nu-i așa?
Fiindcă are ceva și totuși n-are ceva.. E ceva ce-ți place și ceva ce nu-ți place. Vrei și.. parcă nu vrei.
N-o să spun să o alegi pentru că te-a înțeles și te-a acceptat, nici pentru că ea crede că meriți așteptarea..
Nici pentru că dintre toate ea ar fi ACOLO atunci când toate merg prost..
N-am să umplu pagini intreagi cu motive, ci am să le concentrez pe toate într-unul singur.
Vrei un motiv BUN?
Alege-o pentru că TE IUBEȘTE!
Și asta e cel mai bun motiv pentru care să alegi că cineva să-ți fie alături.. Știi prea bine că astăzi au rămas
puțini cei care-o fac..

Alexandra D.

Concluzii..

Mă uit în oglindă. Îmi văd în ochi toate frustrările și neputințele pe care le-am adunat, toată nesiguranța și toată neîncrederea. Văd în mine ce am fost, ce sunt și ce vreau să fiu.  
Știu tot ce m-a făcut să fiu așa cum sunt, știu ce mă împiedică să fiu cum aș vrea.. Știu și pe cine trebuie să păstrez și de lângă cine trebuie să plec, știu cui i-a păsat și cui nu i-a păsat, cine a fost AICI cu adevărat și cine a fost doar în închipuirea mea. 
Mă uit în oglindă și văd cine sunt. Ba nu, azi mă uit în oglindă și văd cine vreau să fiu.  
Aștept ziua când o să mă uit la mine și nu o să-mi mai văd în ochi frustrări și nesiguranță, neputință și neîncredere.  
  
Azi mă uit la oamenii care au fost aici.. la puținii care mi-au întins mâna atunci când am avut nevoie de ajutor. Refuz să mă mai uit la cei care mi-au întors spatele.. refuz să-mi amintesc că le-am oferit mai mult decât celor  care au fost lângă mine. Refuz să mai simt că sunt nimic fără ei, fiindcă nu e așa. 
Azi nu-mi mai pasă ce cred despre mine oamenii pentru care nu contez. Nu-mi mai pasă nici dacă știu cât i-am iubit, nici dacă m-au văzut vreodată așa cum sunt. Nu-mi mai pasă nici dacă își vor da seama cândva că au greșit. Nu-mi mai pasă fiindcă nici lor nu le pasă. Fiindcă mi-a păsat prea mult un timp îndelungat.  
Nu-mi mai pasă fiindcă nu mai vreau să-mi pese. Nu de ei.  
Azi caut prin mine puțina ambiție pe care o am ca să reușesc să-i las în urmă. Să-i las în urmă ca să ajung ce vreau să fiu. 
Azi mă uit în oglindă și știu că nu sunt nici mică, nici inutilă, nici urâtă.. doar că așa mă simțeam cu ei în suflet..  
  

Alexandra D.

Un suflet neînțeles..

N-am idee cum să încep și unde să termin acum, fiindcă îmi simt sufletul prea plin și totodată prea gol, îl simt prea greu și dacă aș ști cum, dacă aș putea, l-aș adormi ca să nu mai simtă.. 
Nu știu cum a trecut timpul și cum se face că nu reușesc să scap de ce mă chinuie, că în loc să se amelioreze, pe zi ce trece se tot adună câte ceva care mă face să-mi simt sufletul tot mai greu.. 
Cred că timpul, ăsta care se zice că le vindecă pe toate m-a uitat sau poate nu aude cum strig și nu vede că mă doare.. Poate că și el, la fel ca cei care mi-au provocat durerile e prea surd ca să mă audă și prea orb ca să mă vadă.. Poate că sunt nesemnificativă și pentru el și poate că nu dă doi bani pe mine.. 
Sau poate că e neputincios în fața sufletului meu, poate e nevoie de mai mult ca să-l vindece, poate îi e imposibil să o facă de unul singur.. 
Nu mi-am înțeles sufletul niciodată și dacă m-aș lua după minte, totul ar fi mai ușor. N-am înțeles de ce a coborât până în iad de dragul oamenilor pe care îi iubește dar care nu dau doi bani pe el și pe dragostea lui. N-am înțeles de ce vrea cu disperare să facă parte din viețile în care nu e bine primit și de ce a stat descoperit și a înfruntat furtuni și viscole în fața celor care nu au avut ochi ca să-l vadă cum se chinuie de dragul lor și care, în loc să îl încălzească l-au lăsat acolo și au alergat după cei pentru care contau prea puțin.. 
N-am înțeles de ce a fost întotdeauna gata să fie sfărâmat pentru cei pe care îi iubește, de ce nu s-a gândit o clipă și la el.. N-am înțeles pentru ce a făcut-o când a fost ignorat, abandonat, lăsat în urmă.. 
N-am înțeles nici de ce eu am scos tot ce am avut mai bun din el pentru cei care au căutat binele la oricine, numai la mine nu.. La mine, cea care era în stare să renunțe la ea pentru binele celui pe care-l iubește.. 

Nu știu ce l-ar face bine.. am încercat cu ceai și muzică bună, cu un serial și ceva dulce.. Când mă trezesc îi dau câte o cafea cu mult zahăr.. Am încercat cu acorduri de chitară, cu note de pian.. I-am arătat munte, marea, soarele, luna, stelele.. I-am arătat iarbă verde, zăpada și curcubeul.. L-am lăsat să asculte ploaia și puțin saxofonul.. I-am arătat albastrul de sus și pe cel de jos întâlnindu-se.. 
I-au plăcut toate, dar nimic nu-l face bine.. Nici cerul, nici marea, nici pianul.. 
Îi e dor de nu știu ce, de ceva ce n-a avut, de ceva cunoscut dar străin.. ceva care-i aproape, dar totuși prea departe.. Îi lipsește ce n-a avut niciodată și-l doare că nu poate să aibă.. Îl doare golul, se simte incomplet și  știe că nu l-ar întregi orice.. Căci dacă ar putea, atunci ar lua primul lucru care-i iese în cale pentru a se simți întreg.. dar nu, lui nu ar face decât să-i adâncească golul.. 
Așa e el.. nici eu nu-l înțeleg.. 

Alexandra D.

Dezarmată.

Azi mă simt dezarmată. Nu mai am la ce să sper sau ce să mai aștept. Nu mai am nicio armă, nicio putere să schimb ceva.  
Nu mai am putere și nici vreun alt suflet cu care să-l înlocuiesc pe ăsta prea obosit de încercări, prea amorțit de dureri, prea rănit de luptele cu mine..cu el însuși. 
Azi îl simt epuizat și amorțit.. n-are curaj să-mi reproșeze ceva.. N-are curaj să-mi spună că e vina mea că a ajuns așa, că eu l-am lăsat descoperit, că e vina mea că azi nu mai are putere să lupte, că nu mai găsește speranță și că aproape că nu mai simte.. 
Nu mă pricep să-l bandajez, nu știu cum să-l vindec și nici nu știu cum să-l ascund..  

Poate ar trebui să ridic steagul alb și să recunosc o bătălie pierdută, să accept că e pierdută și că mă lupt cu morile de vânt încercând să o câștig. Poate ar trebui să accept că am făcut tot ce am putut și am dat tot ce am avut și să mă împac cu ideea că nu e de ajuns.  
Poate ar trebui să accept că nu pot să alin durerile altora și nici să le iau asupra mea. Poate ar trebui să învăț să nu îmi mai doresc să le iau asupra mea. Ale mele, oricum sunt mai mult decât suficiente. 
Poate că într-o zi se va limpezi tot ce e tulbure acum.. 

Nu mai am ce să aștept și la ce să sper. Nu mai am niciun motiv să cred că se va schimba ceva. Azi am rămas fără arme. Fără arme, cu un suflet amorțit, obosită de încercări zadarnice și dezamăgită că după atâta luptă, bătălia a rămas pierdută.  
Azi sunt debusolată pentru că nu știu încotro să merg și unde vreau să ajung. Nu știu nici cum o să reconstruiesc tot ce s-a dărâmat în mine și nici dacă sufletul meu va mai arăta vreodată la fel.. 
Azi nu pot decât să recunosc că singura vinovată pentru tot ce mi se întâmplă sunt eu. 

Alexandra D.

Nu știu de ce tac..

Nu știu de ce închidem atâtea cuvinte și sentimente în noi.. De ce nu suntem în stare să spunem ce ne doare, ce ne face fericiți, de ce avem nevoie. 
Nu știu de ce închidem atâtea "te iubesc"-uri în noi, printre lacrimi.. De ce le repetăm în gând de un milion de ori și nu reușim să le rostim.. 
De ce ne prefacem indiferenți față de cei pentru care, în realitate am fi în stare de orice. 
De ce nu spunem "mi-e dor de tine" atunci când ne e dor.  
Nu știu de ce nu le spunem celor pe care-i iubim cât sunt de speciali pentru noi,  cât îi apreciem, cât de grea ne-ar fi viața fără ei, cât de recunoscători suntem că au ales să ne primească în viața lor.. 
De ce nu le spunem că indiferent de ce rol vor alege să jucăm noi în viața lor, noi vom fi întotdeauna aici pentru ei. 
De ce nu le mulțumim că și-au pus încrederea în noi, că și-au deschis sufletul în fața noastră, că ne-au dat siguranța că și noi ne putem deschide sufletul în fața lor. 
Nu știu de ce nu le lăsăm siguranța că nu îi vom uita niciodată, indiferent de ce se va întâmpla.. 
De ce ne ocupă sufletele și ei nici nu știu asta.. 
Nu știu de ce ne punem masca în fiecare dimineață când ne ridicăm din pat, ca nu cumva să se vadă ceva, să se zărească vreun sentiment și să părem slabi în fața celor care poartă la rândul lor alte măști.. 
Nu știu de ce nu avem curajul să spunem "te iubesc" dacă nu avem siguranța că sentimentul e împărtășit.. de ce ne simțim slabi atunci când iubim.. 

Nu știu de ce de cele mai multe ori închid în mine tot ce aș avea de spus.. și nu spun nici "te iubesc", nici "mi-e dor", nici "am nevoie", nici "sunt recunoscătoare" sau "îmi pare rău".. Nu știu de ce mi-e teamă, de ce nu am curaj, de ce mă cuprinde lașitatea.. 
Nu știu de ce de multe ori nu-mi găsesc cuvintele și aleg să tac.. nu știu de ce atunci când le găsesc aleg tot să tac.. 
Nu știu de ce tac când știu că viața e atât de scurtă și imprevizibilă și că mâine poate fi prea târziu și pentru "te iubesc" și pentru "îmi e dor" și pentru orice aș avea de spus.. Că mâine e posibil să strig cât mă țin plămânii cât de important e "X" pentru mine și el să nu mă mai audă.. Că în ciuda faptului că mi se topește sufletul de dor, e posibil să nu îl mai văd vreodată..  
Nu știu de ce tac când știu că mâine e posibil să strig cât pot de tare către cer "TE IUBESC" și să nu am nicio garanție că acel cineva mă mai aude.. și dacă m-ar auzi.. cum să îmi mai răspundă? 

Alexandra D.

Nu aș schimba nimic!

Într-o zi cineva m-a întrebat ce anume aș schimba la el.. Dacă mi-ar sta în putere, dacă aș putea să schimb orice, ce anume ar fi?  I-am răspuns că nu aș schimba nimic, aboslut nimic și s-a uitat buimăcit la mine, dovadă că nu se aștepta la un asemenea răspuns. 

Eu nu vreau nimic mai mult decât ce e. Nu l-aș umple de calități închipuite și nu l-aș goli de defecte. Nu aș vrea să-mi dea nici luna și nici stelele și nici să încerce din răsputeri să îmi facă pe plac. Nu i-aș goli vocabularul de cuvinte aspre și nu aș încerca să pun în locul lor doar vorbe dulci. Nu l-aș vrea mai puțin capricios, mai ușor de citit, mai simplu. N-aș vrea să-l golesc de aroganțe și de ironii. Nu i-aș pune miere în cuvinte și căldură în priviri. Nu aș schimba nici măcar momentele în care-mi calcă pe aripi.  
Nu aș încerca să îl fac mai transparent ca să îmi dau seama mai ușor ce gândește. Nu aș vrea să mă complimenteze în fiecare zi și nici să mă facă pe mine universul lui.  

Nu vreau nimic mai mult sau mai puțin decât ce e, nu vreau să-l transform în altcineva pentru că ar înceta să fie ceea ce eu iubesc. 
Așa că dacă mi-ar sta în putere, dacă aș putea să schimb orice, nu aș schimba nimic. Absolut nimic! 

Alexandra D.

Transformare..

O vedeam pe zi ce trece tot mai rece şi distantă.. Mă întrebam unde a dispărut sensibilitatea ei de altădată şi tot analizând, mi-am dat seama că nu dispăruse, doar că se închidea încet, încet undeva în interior, iar la suprafaţă se vedea din ce în ce mai puţin..  
Cred că pe undeva prin subconștient, fără să realizeze își propusese să nu mai lase pe nimeni să se apropie.. De multe ori, după ce și-a oferit sufletul cu toată încrederea l-a primit înapoi făcut bucățele așa că a decis să-l închidă, să-l păstreze numai pentru ea.. Nu găsise pe nimeni care să aibă nevoie de el.. În ziua de azi, cine mai caută suflete?  
Odată cu sufletul și-a încuiat undeva și incerderea în oameni și așteptările pe care le avea de la ei, pentru că și-a dat seama că i-au fost spuse multe vorbe goale și prea puține sincere.. prea puține din suflet. A crezut în vorbe goale cu naivitatea unei visătoare și acum nu mai credea aproape nimic.  
  
Se luptase atât de mult să scoată suflete din gheață încât părea că începe și al ei să înghețe.. S-a răcit de la ale lor..  
Eu știu că ea nu are sufletul de piatră.. nici de gheață.. Era mai mult ca un foc ce ardea într-o piatră.. doar învelișul era pietrificat.. Cred că așa încerca ea să-l salveze.. să nu mai lase să-i fie distrus.. 

Alexandra D. 

La cafea..

Stătea de câteva zeci de minute pe banca aia, sorbind din cafeaua greţos de dulce pe care o bea în fiecare zi.. Stătea pe banca aia, absentă, ca şi când doar corpul ei rămăsese acolo, sorbind din cafea.. Şi aşa era, căci gândul îi era departe. Cine ştie pe unde îi rămăsese..
Fiecare zi era cam la fel.. nu se întâmpla aproape niciodată ceva deosebit şi chiar dacă se întâmpla, nimic nu era atât de semnificativ încât să schimbe ceva.. Pe afară, cam toate erau la fel.. în interior, nu prea se ştie..
Nu se mai întreba de ce lucrurile sunt aşa cum sunt pentru că înţelesese că ei îi place complicatul şi nimic din ce era simplu nu o mulţumea. Nu alegea niciodată ce e uşor de obţinut, ce e accesibil şi a înţeles că felul ei de  a fi e de vină pentru că se simte cum se simte.

Dacă nu i-ar fi plăcut atât de tare complicatul, dacă s-ar fi mulţumit cu puţin şi dacă nu ar fi fost, poate, atât de încăpăţânată, fericirea i-ar fi bătut şi ei la uşă.
Se prea poate să îi fi bătut în vreo zi, dar pierdută printre gânduri cum era mereu, probabil că nu a auzit-o.. Ori a auzit-o prea târziu, iar când s-a dus să deschidă nu mai era nimeni..
De multe ori îşi zicea că ar trebui să lase gândurile la o parte ca să poată auzi fericirea bătând la uşă, în caz că se gândeşte să mai treacă pe acolo, doar că niciodată nu reuşea.. Aşa era construită.. să se piardă printre gânduri şi nu putea face nimic în privinţa asta..

Stând pe banca aia, cu privirea pierdută, probabil visând la cine ştie ce, părea că aşteaptă ceva..
Probabil că stătea în fiecare zi acolo, cu ceaşca de cafea în mână aşteptând vreun răspuns pentru nelămuririle ei..
Habar nu am ce aştepta, dar părea să aibă răbdare.. Între timp învăţase să aibă răbdare şi spera că timpul o să mai rezolve ce ea nu ştia cum..

Aşa îşi petrecea aproape fiecare zi..
După-amiaza pe bancă, cu cafeaua şi cu  vreo carte de poezii sau ascultând muzică, iar seara cu ceaiul pe care-l bea când o mai lovea câte un dor..


Alexandra D.

O frântură..

[...] 


Mai sus de tine nu există, 
Mai sus nu poate fi vreunul, 
De asta sunt atât de tristă... 
La fel ca tine nu-i niciunul. 
  
Și dacă nu ești tu, nu-i nimeni, 
Eu altul nu pot să iubesc. 
De asta sper că-n viața asta 
O să mă lași să-ți dovedesc.

Alexandra D. 

E haos..

E haos. E haos prin mine, în gânduri, în minte, în suflet, în viaţa. E haos peste tot.
Nu-l înţeleg şi mi-e greu să-l suport şi tot într-un haos mă gândesc cum să fac să nu mai fie, dar nu găsesc nicio soluţie, căci singura soluţie prin care aş putea să-l alung , nu e în puterile mele..

E haos în orice colţişor din mine. Nu găsesc cinci minute de linişte, deşi e o linişte tristă aici, în fiecare zi.
Nu-l vede nimeni, nu-l simte nimeni, nu ştiu dacă l-ar înţelege cineva şi nu ştiu dacă îi pasă cuiva că să încerce să îl înţeleagă. Nu ştiu..
E un haos sufocant, obositor şi de care m-am plictisit. M-am săturat de el şi caut puţină linişte, doar că n-o găsesc nicăieri.


Nu-mi găsesc liniştea pentru că în haos se află şi cel care mi-ar putea-o aduce.

Alexandra D.

Am senzația..

Uneori am senzația că nimeni nu-mi va rămâne mereu alături. Am senzația că și cei care pretind azi că nu mă vor uita, o vor face destul de ușor. Că dintr-o dată n-am să mă mai potrivesc cu viața lor și mă vor lăsa în urmă, cum au făcut-o și alții.. Că nimeni nu va fi în stare să mă înțeleagă și să mă accepte în totalitate și că odată ce nu le va mai conveni purtarea mea, sau îi vor deranja gesturile mele îmi vor întoarce spatele și nu se vor mai uita înapoi. Că mă vor lovi cu arma care mă rănește cel mai adânc: indiferența.

Am senzația că nimeni nu mă va iubi atât de mult încât să fie în stare să mă ierte și să îmi fie alături atunci când nici măcar eu nu mă mai pot suporta, atunci când mi se pare că totul e în zadar. Că vor porni pe drumuri diferite de al meu în căutarea fericirii pe care nu au avut răbdare să o primească de la mine, sau pe care nu am știut cum să le-o ofer. Că nu vor putea să vadă sentimentele pe care n-am puterea să le spun. Că nu vor putea sau că nu le va păsa.

Am senzația că se vor îndepărta pentru că nu au nevoie de mine alături, sau pentru că vor considera că nu am ce să le ofer.
Am senzația de multe ori că-i obosesc, că-i plictisesc, sau că-i stresez când încep să vorbesc prea mult despre cine știe ce îmi tună mie.
Am senzația că oameni alături de care aș sta o viață îmi scăpa printre degete de câte ori reușesc să îi 'apuc'.
Am senzația că nu mă văd așa cum sunt și că nu îi interesează să mă cunoască cu adevărat.

 Alexandra D.

Oameni prețioși..

"Dacă tu ai dispărea 
Și din râsu-mi și din plansu-mi 
Te-aș găsi în sinea mea, 
Te-aș zidi din mine însumi."-Adrian Păunescu. 
  
Unde păstrăm cele mai prețioase lucruri? În cutii de argint? În sertare încuiate? În vreun seif? 
Dar oamenii prețioși unde-i păstrăm? Îi putem închide în vreo cutie de argint, în vreun sertar, în vreun seif?  
Eu îi păstrez în mine și sunt mai în siguranță decât în orice seif (nu că oamenii ar putea fi închiși astfel). Cel mai sigur seif din lume ar putea fi spart dar din sufletul meu nu o să reușească nimeni să-i scoată.  
  
Oamenii prețioși sunt rari de aceea nu îmi permit să-i pierd.. cel puțin nu din suflet. Dacă în realitate îmi pot fi luați, din suflet nu cred că mi-i poate lua cineva. 
Au fost, sunt și vor rămâne acolo. Cine mă poate face să nu-i mai iubesc? Nimeni. Nici măcar ei.

Alexandra D.

Suprafață..

Oamenii din jurul nostru văd atât de puțin din ceea ce suntem.. din ceea ce simțim, ce gândim, ce trăim, ei văd prea puțin.. Ei văd doar vârful iceberg-ului.. 
Confundă a iubi cu a simpatiza, sunt păcăliți de zâmbetele care ascund răni adânci, de cuvintele nesincere pe care le folosim ca să ne apărăm..  

Sunt puțini care vor cu adevărat să ne cunoască, care au răbdare să ne cunoască.. Sunt de părere că e nevoie de răbdare ca să poți să cunoști un om.. de răbdare, de sinceritate și de încredere.  
E greu cu încrederea.. Cui să o mai dai? Cine o merită cu adevărat? De unde știi că nu îți va fi călcată în picioare într-o zi? O să regreți că ai oferit-o? O să-ți pară bine?  
Adevărul e că nu poți să știi sigur niciodată.  
Ne punem încrederea în oameni. Câteodată suntem siguri că acel om o merită, alteori ne este călcată în picioare, uneori regeretam că am oferit-o și alteori ne pare bine. La fel e și cu iubirea.. 
  
Cu toții purtăm măști. Măști care ne fac să fim văzuți doar la suprafață. Uneori ne e atât de greu să le purtăm,   alteori ne obișnuim cu ele.. Câteodată le dăm jos în fața cui nu trebuie, rămânând, deci expuși în fața cui nu trebuie, iar câteodată le purtăm în fața celor care merită să ne știe așa cum suntem.. în fața celor care ar trebui să ne vadă adevărata față. 
Măștile.. ne protejează, dar ne pot face și rău.. Aduc cu ele superficialitatea.. aparențele.. doar suprafața a ceea ce suntem. 
  

Alexandra D.

Cădere..

O lungă perioadă de timp am simțit că.. nu mai am aer. Simțeam că tot pământul mi-a fugit de sub picioare și cădeam în gol, lovindu-mă de toate stâncile..  
Simțeam un nod în gât și un gol în stomac.. și lacrimi.. lacrimi care îmi înecau sufletul, care mă înecau 

Starea era atât de puternică încât nu trecea o clipă fără să o simt. Câteodată mai puțin intens, în alte dăți mult prea intens.. 
Cădeam în gol fără ca măcar să zăresc vreo bucată de pământ spre care să mă îndrept. Să cad acolo și să încep să-mi bandajez rănile. Apoi să mă ridic, să mă scutur și să caut un drum pe care să merg.  
Nu, eu cădeam în gol.. nu mai vedeam nimic, în afară de locul de unde căzusem. Îl vedeam atât de clar.. nu avea importanță cât de mult mă îndepărtam. Îl vedeam la fel de bine. 
  
Și-am căzut așa, în gol, fără aer, cu un nod în gât și un gol în stomac,cu lacrimi pe față.. am căzut așa o bună perioadă..  

Între timp am ajuns undeva.. nu sunt prea sigură nici acum unde, dar cert e că am căzut undeva. Nu mai sunt în cădere. Am început să-mi bandajez rănile, să mă ridic și să mă scutur de praf și să iau pe drumul meu oameni care să mă ajute să-mi vindec sufletul. Pentru că din tot acest picaj, el a avut cel mai mult de suferit. El a fost cel care s-a zgâriat de stânci și înțepat în spini, el a fost înecat de lacrimi, sufocat, ciobit..  
Am început să mă uit din ce în ce mai puțin la locul de unde am căzut, deși încă îl văd destul de bine. 
Acolo am ajuns din întâmplare..  tot căzând de undeva, dar am picat pentru că nu mai era loc și pentru mine.  
Acum nu mă mai uit la el pentru că nu o să mai ajung niciodată acolo și nu pot să trăiesc dorindu-mi să mă întorc. undeva unde.. nu am loc. Nu aș face decât să cad din nou, de data asta cu bună știință. 

În drumul meu, mă rog ca cineva să își facă loc printre buruienile pe care oamenii le-au plantat pe locul de unde am căzut, să își seama că e un loc frumos și să smulgă buruienile  de acolo, punând flori în locul lor și lăsând soarele să îl lumineze. 

Alexandra D.

Câte ceva.. despre mine.

EU am tendința să complic lucrurile simple, să caut răspunsuri acolo unde nu le pot găsi, să vorbesc atunci când trebuie să tac, să tac atunci când trebuie să vorbesc, să nu știu când trebuie să renunț și când trebuie să continui lupta. .  
EU tind să doresc ce nu pot să am, să-mi amintesc ce-ar trebui să uit, să rămân atunci când ar trebui să întorc spatele și să plec. 
EU întorc și celălalt obraz deși o singură lovitură e destul de dureroasă, eu mă supăr, dar niciodată nu urăsc. 
EU îi iert pe toți, dar nu uit pe nimeni și nu mă răzbun pentru că știu că roata se întoarce și fiecare o să primească odată și odată ceea ce merită. 
EU nu doresc răul nimănui și nici nu port pică nimănui.  
EU încă nu am învățat că nu toți oamenii sunt sinceri, buni și cu bun simț și că nu toți au intenții bune. 
EU i-am iubit și pe cei care nu m-au iubit (și nu puțin) și nu am regretat niciodată asta. Dragostea e dragoste și fie ea reciprocă sau nu, nu te poți opri din a o simți. 
EU nu mi-am pus bariere în jurul inimii decât atunci când era prea distrusă și îi putea accidenta și pe alții.. Atunci am reparat eu ce s-a putut și apoi am primit pe alții să mă ajute. Cu bariere în jurul inimii, ea va rămâne la fel pentru că nu ai forța necesară să o repari singur. Oamenii o distrug dar tot de ei e nevoie ca să o repare. 
EU  fug de ipocrizie, de nesimțire și de superficialitate. În jurul meu nu au ce să caute oamenii care le dețin din simplul fapt că nu am avea nimic în comun.  
EU nu pun accent decât pe părerile persoanelor de care-mi păsa și cărora le păsa de mine. Restul sunt doar bârfe și indiferent ce ai face, mereu va fi cineva care să judece și să critice. 
EU sper, visez și am încredere.. încă o fac. 
"EU la sacrificiu, always be with you.." (Cumicu)  


Câte ceva.. despre mine.  

Posibil să te regăsești și tu.. 


Alexandra D.

Despre bunul simț..

M-am născut cu el, fir-ar să fie. Vorbesc despre bunul simț.  
Am fost educata sau m-am auto-educat să vorbesc frumos, să fiu politicoasă, să fiu așa cum ar trebui să fie orice fată. E adevărat că nu mi-a ieșit mereu, dar s-a întâmplat de cele mai multe ori.  
E un fel de boală.. o boală pe care n-o vindecă nici măcar nesimțirea cu care o tratează mulți, pentru că, nu, nu toți suferă de boala numită bun-simț; cei mai mulți suferă de cea numită nesimțire. Ei se cred mai puternici posedând-o și îi văd pe ceilalți slabi. Adevărul este că niciodată un nesimțit nu va reuși să fie deasupra unei persoane simțite și care știe ce înseamnă respectul, pentru că sufletește, mereu cei virtuoși vor fi superiori. 

Ar fi trebuit ca toți să ne naștem cu bun simț. Din păcate, dacă nu te naști cu el e puțin probabil să te molipsești. Bunul simț nu e contagios. 
  
Dacă aveți norocul să vă fi născut cu el, nu încercați să-l tratați crezând că v-ar fi mai bine dacă nu l-ați avea. Bunul simț e incurabil și e o greșeală să te simți slab posedându-l. De fapt, el e cel care te face superior.  
  
Alexandra D. 

Femei. La mulți ani vouă!

Sunt femei. Sunt diferite, complicate, neînțelese. 

Sunt copilăroase, mature sau oscilează între cele două. 

Vor dragoste și atenție și nu le vor fără să ofere nimic în schimb. De multe ori sunt în stare să dea totul la schimb.  

Sunt numite "sexul frumos" și sunt numite așa pe bună dreptate; am văzut/ întâlnit femei foarte frumoase. 

Fiecare e specială prin ceva și feicare e iubită de cineva. 

De multe ori dau mai multă iubire decât primesc (câteodată nu primesc niciun gram), dar asta nu le oprește să o ofere în continuare. 

Nu sunt toate la fel, așa cum am mai spus și despre bărbați. 

Atât de diferite.. 

  

Unele sunt sensibile, altele dure. 

Unele sunt slabe, altele puternice. 

Unele sunt calme, altele agitate. 

Unele sunt răbdătoare, altele mai puțin. 

Unele sunt profunde, altele superficiale. 

Unele sunt visătoare, altele realiste. 

Unele au încredere în oricine, altele nu au încredere în nimeni. 

Unele zâmbesc mult, altele plâng mult. 

Unele spun adevărul, altele mint.  

Unele iartă ușor, altele nu iartă niciodată. 

Unele își îndeplinesc dorințele, altele nu. 

Unele sunt împlinite, altele nu. 

Totuși, cred că fiecare femeie a avut momente când a fost sensibilă și momente în care a fost dură.  

Fiecare a avut momente când a fost slabă și momente când a fost puternică.  

Fiecare a avut momente de calm și momente de agitație, a avut răbdare sau nu a mai putut aștepta.  

Fiecare a avut situații pe care le-a tratat cu profunzime și situații pe care le-a tratat cu superficialitate.  

Fiecare a visat la ceva, dar s-a și trezit la realitate la un moment dat.  

Fiecare și-a pus încrederea în oameni, ca mai apoi să nu mai poată crede în nimeni.  

Fiecare a avut o zi în care a zâmbit mult, dar și una în care nu s-a putut opri din plâns.  

Fiecare a avut momente de sinceritate, dar și dăți în care a mințit.  

Fiecare a iertat, până în momentul când nu a mai reușit să ierte.  

Fiecare și-a îndeplinit o dorință, dar au fost și altele care nu s-au mai îndeplinit.  

Fiecare s-a simțit măcar o dată împlinită și măcar o dată neîmplinită 

Diferența este că la fiecare balanța atârnă mai greu într-o parte.. Asta face diferența. 

  

Cert e că fără femei nu s-ar mai putea. La fel și fără bărbații, în jurul cărora se învârt. 

Sunt aici ca să se compleze, să se iubească, să se facă fericiți unii pe alții.. ca să simtă că trăiesc. 

Sunt mame, bunici, surori, mătuși, fiice, verișoare, prietene, soții, iubite, logodnice. 

Sunt femei. 

  

La mulți ani lor! 

Alexandra D.

Cine ne va da înapoi timpul pierdut?

Cine îți va da înapoi timpul pierdut? Timpul ăsta pe care îl pierzi încercând să-ți dai seama cine ești și ce vrei..  

Cine îți va da înapoi anii pe care trebuia să îi trăiești din plin? Ani în care trebuia să greșești și să înveți, nu să te ferești de greșeală, abandonându-te.. 
Cine îți va aduce înapoi viața din tine pe care o irosești plângându-ți de milă, ca și cum e pe cale să se termine? 
Cine îți va aduce înapoi toată iubirea pe care ai refuzat-o? 
Cine va mai dori să te ajute când te încăpățânezi să rămâi singur, îndepărtându-i pe toți de tine, refuzând orice fel de ajutor? 

Cu câtă disperare o să cauți timpul pe care l-ai pierdut..  

O să alergi disperat în căutarea iubirii, iar ea nu o să mai fie de găsit pentru că ai aruncat-o și între timp s-a descompus.. s-a făcut mică, cam cât o amintire a unei iubiri. 
Câtă nevoie o să ai de ajutorul pe care l-ai refuzat și cât o să vrei să-i aduci înapoi pe cei pe care i-ai îndepărtat..  
O să încerci să fugi de singurătate, dar numai ea îți va rămâne, pentru că întreaga viață ai fost ocupat să construiești ziduri în jurul sufletului tău, în loc să construiești poduri..  
  
Totuși, mai ai timp..  
Poate ar trebui să dărâmi zidurile pe care le-ai ridicat și să te apuci de construirea unui pod. Acum, cât încă mai ai timp.. Acum, cât mai poți recupera ceva.. 
Știi de ce? Pentru că răspunsul întrebărilor de mai sus e.. NIMENI. 

Alexandra D.

Azi plouă..

Azi plouă-afară și e frig. 
Văd stropii grei cum curg pe geam 
Și-mi amintesc cum mă simțeam 
În vis, când puteam să te-ating. 
  
Azi plouă-afară și e trist,  
Mai trist ca-n celelalte zile, 
Azi iar mai umplu niște file 
Cu vorbe pe care nu ți le-am zis. 
  
Azi plouă și mie mi-e dor 
De vremurile de-altădată, 
Mi-e dor de un băiat, de-o fată, 
Mi-e dor de mine, uneori.. 
  
Azi plouă și tu-mi ești străin, 
Eu nu te știu, tu nu mă ști; 
Nici măcar nu mă poți privi 
Mai mult, sau mai atent, sau mai senin. 

Azi plouă și copiii fug,  
Să nu-i atingă stropii grei, 
Eu aș ieși să stau sub ei, 
Dar dacă nu îi mai ajung? 
  
Azi plouă și nu te mai văd, 
E ploaia deasă între noi 
Și am luat-o pe-alte căi, 
Pe care ploaia a făcut prăpăd. 
  
Azi plouă și-mi aduc aminte 
Cum mai ploua și altădată, 
Când eu stăteam îngândurată 
Și rămâneam fără cuvinte.. 
  
Azi plouă ca și-n altă seară, 
Când ploua și din ochii mei 
Și au fost multe ploi în ei, 
Mai multe ca cele de-afară. 

Azi plouă numai pentru tine, 
Azi ploaia e numai a ta, 
Azi plouă ca să-ți fie bine 
Și sper că te bucuri de ea. 
  
Azi plouă-afară și în mine, 
Azi plouă-n gândurile mele, 
Azi..plouă peste toate cele, 
Azi plouă că mi-e dor de tine. 

Alexandra D.

Băieţii sau bărbaţii fără care nu am fi ceea ce suntem..

Lumea noastră se învârte în jurul lor şi lumea lor se învârte în jurul nostru şi ne simţim pustii atunci când nu ne iubesc. 
Sunt ei, băieţii sau bărbaţii fără care nu am fi ceea ce suntem . 

Pentru că alergăm după cei care nu ne iubesc şi fugim de cei care o fac. 
Pentru că unii pot fi mai complicaţi şi mai greu de înţeles decât femeile. 
Pentru că şi ei au sentimente, deşi sunt mai stângaci în exprimarea lor. 
Pentru că îi iubim şi pentru că ne simţim norocoase dacă şi ei ne iubesc. 
Pentru că nu sunt toţi la fel, aşa cum susţinem câteodată; din contra, sunt foarte diferiţi. 
Pentru că putem fi cele mai fericite datorită lor şi tot ei ne pot rupe inima în bucăţele. 
Pentru că ne e greu cu ei, dar şi mai greu fără. 
Pentru că ne acceptă capriciile şi ne lasă pe noi să alegem. 
Pentru că nu putem trăi fără ei şi suntem incomplete fără cei pe care îi iubim. 
Pentru că şi ei iubesc, şi lor le e dor, şi ei se simt singuri deşi mulţi n-o arată. 
Pentru că ei ne fac să ne simţim femei şi noi îi facem să se simtă bărbaţi. 
Pentru că ne aduc zâmbete şi lacrimi pe faţă. 
Pentru că ne apreciază, deşi nu o spun. 
Pentru că ne îndrăgostim de ei şi îi vedem speciali. 
Pentru că sunt taţii noştri, taţii copiilor sau viitorilor noştri copii, fraţii sau verii noştri. 
Pentru că sunt unii atât de speciali pentru noi, încât nu îi mai putem uita. 
Pentru că unii fără alţii nu s-ar mai putea. 
Pentru alte zeci, sute de motive.. 
Pentru tot ce a rămas nespus.. 

Pentru toate astea îi iubim, pentru toate astea lumea noastră se învârte în jurul lor şi nici măcar în vise nu ne dau pace.  
Pentru că fără ei nu am fi ceea ce suntem şi în absenţa lor ne simţim goale pe dinăuntru. 
Ei pot contribui la împlinirea sau distrugerea noastră. 
Ei, băieţii sau bărbaţii din vieţile noastre.. 


Alexandra D.

Eu n-am pierdut nimic..

Ce am pierdut e bun pierdut. Ce am pierdut nu mi-a aparţinut niciodată şi a încetat să-mi pară rău pentru asta. Am pierdut şi am regăsit, sau am pierdut pentru totdeauna.. asta numai timpul mi-a arătat-o. 
De fapt, a fost doar o iluzie, pentru că în realitate, ce am pierdut nu mi-a aparţinut nicicând. 

M-am dat peste cap implorând ca viaţa să-mi dea înapoi oamenii de care aveam atâta nevoie.. Pe unii mi i-a dat -bineînţeles că nu atunci când îmi doream cel mai tare- pe alţii nu. 
Dar pentru ce? Dacă voi nu mă vreţi, degeaba vă vreau eu.. Dacă voi nu mă vreţi, eu de ce să vă vreau? 
Am sacrificat multe, ca în final să-mi dau seama că m-am luptat să primesc înapoi ce nu am avut niciodată. Am cumpărat iluzii.. 
Am obosit şi m-am plictisit să mă învârt în cerc, în speranţa că voi mai găsi pe jos câteva iluzii cu care să mă alimentez ca să caut ce n-am pierdut.. pentru că n-am avut. E o pierdere de timp şi de sentimente. 
Am deschis ochii. Nu mai investesc în iluzii sperând că într-o zi se vor valorifica. Nu mai alerg în cerc şi nu-mi mai doresc să am ce nu-mi aparţine. Am renunţat. Ar fi fost o prostie să continui.. oricum am făcut-o prea mult timp.  

Ce am pierdut? Eu nu am pierdut nimic.. Voi sunteţi cei care au pierdut ocazia să primească tot ce voiam eu să ofer.. Voi aţi pierdut. Eu? Eu n-am pierdut nimic.. 

"..că n-am pierdut nimic şi-am câştigat experienţă.."  -Nimeni Altu'.

Alexandra D.

Suflet..

De fiecare dată când m-am apropiat de cineva am făcut-o cu tot sufletul. M-am apropiat cu sufletul deschis de oamenii pe care i-am găsit speciali. Nu-mi plac jumătățile de măsură; nu-mi place să ofer și nu-mi place  să primesc jumătăți de măsură, deși câteodată m-aș fi mulțumit și cu ele.

Și stând sufletul meu așa, descoperit, s-a mai agățat de câte un om, care atunci când a ales să îmi întoarcă spatele și să își vadă de drumul lui nu s-a uitat o clipă înapoi să vadă că îl târăște după el.
O luau la fugă ca să  se îndepărteze de mine, o luau la fugă către alți oameni, cu sufletul meu agățat de ei și eu nu am mai putut să îi ajung din urmă ca să-mi desprind sufletul de acolo. Au continuat să alerge și să-mi târască sufletul, fără ca măcar să vadă că e la ei. Îi priveam din urmă, obosită, cum îl duceau prin toate noroaiele și îl zgâriau de toți spinii. Și tot nu se uitau în urmă, la ce târăsc după ei.

Pe drum se mai rupea câte o bucată din sufletul târât, pe care o luam de pe jos, o curățam și o lipeam de celelalte, dar nu am reușit să-mi mai întregesc sufletul pentru că mereu a rămas câte o parte, mai mare sau mai mică la ei. La oamenii care mi-au inors spatele și m-au târât sufletul prin noroaie fără că măcar să își dea seama că o fac.

Am continuat să îi iubesc, chiar și așa.. cu bucăți de suflet.

Alexandra D.

Despre minciuni și adevăruri..

Întotdeauna am preferat să știu adevărul, chiar dacă minciunile sunau mai bine și poate că m-ar fi ferit de multă suferință.. 
Prefer să știu adevărul, oricât de mult ar durea. E posibil ca, trăind din minciuni să te trezești într-o zi că nu cunoști nimic din ce credeai că îți este foarte cunoscut. E posibil să te trezești int-o zi și să te întrebi dacă ai fost cu adevărat iubit, apreciat, plăcut sau admirat și dacă nu cumva, în tot acest timp ai trăit vreo iluzie. 
Nu crezi că te-ar durea mai tare? 

Am ales să spun adevărul pentru că mă simt prost atunci când mint, pentru că, în felul ăsta evit situațiile care m-ar pune într-o lumină proastă și pentru că mințind, nu poți primi încredere din partea celorlalți. 
E adevărat că minciunile sună mai frumos.. și e adevărat că adevărul doare, dar prefer să-l știu. E mai bine.. e mult mai bine decât să rămâi cu întrebări și îndoieli. 


 Cel mai important e să fii sincer cu tine; să accepți ce nu poți să schimbi, să nu te minți și să mergi mai departe. Fii sincer cu cei care merită sinceritatea ta, cu oamenii care nu merită să fie mințiți. 
  
Am ales adevărul pentru că m-am săturat de minciuni, de amăgiri, de iluzii. Am ales adevărul pentru că m-am mințit pe mine o lung perioadă de timp, iar acum încep să dau cărțile pe față. Eu cu mine. 
Ce-am pierdut, ce-am catigat, ce pot înlocui și ce nu, ce pot recupera sau ce am pierdut definitiv, ce-am greșit,  ce am făcut bine.. O să răspund sincer la toate astea.. 
Dacă nu îi pot face pe alții să fie sinceri, măcar să reușesc eu să o fac. 


Alexandra D.

'Vorbele rănesc adânc..'

Nu au încetat să mă doară cuvintele și cred că pentru mine ele sunt cea mai dură armă. Odată ce le-am auzit, nu le mai pot șterge din minte și odată ce le-am rostit nu le mai pot lua înapoi. 

Ăsta e motivul pentru care prefer să tac. Prefer să tac pentru că știu că vorbele dor al naibii de tare și știu că ele pot fi iertate, dar în niciun caz uitate. 
Nu reușesc întotdeauna să mă abțin, dar încerc pe cât posibil să o fac. 

Surorile cuvintelor sunt gesturile și indiferența; sunt de părere că și ele dor la fel de tare. 
Ne dor, ne urmăresc și le purtăm cu noi mereu pentru că nu avem cum să le ștergem. Ne aduc întrebări la care nu găsim răspunsuri, îndoieli și într-o oarecare măsură ne schimbă.. Ne aduc răni, mai mult sau mai puțin adânci, răni care cu timpul se vindecă, dar care lasă în urmă cicatrici.  
Cuvintele, gesturile și indiferența ne pot lua încrederea, atât în noi cât și în ceilalți; prin ele îndepărtăm oameni pe care ar trebui să-i ținem aproape. 

Ai grijă cum și cui le arunci! Ai grijă să îți ceri iertare dacă vreodată te-a luat gura pe dinainte! 
Nu poți să îi faci pe ceilalți mai buni, dar poți să fii tu mai bun. Tu alegi când să vorbești, ce să vorbești și când să taci. 
Nu cred că îți dorești ca mai târziu să regreți că vorbele tale au rănit oameni care nu meritau să fie răniți.  
S-ar putea să te trezești într-o zi că te apasă cuvintele pe care le-ai aruncat.. Și pentru asta n-ai să poți să învinovățești pe nimeni.   

"Be careful with your words. Once they are said, they can be only forgiven, not forgotten."

"Asta ar fi a mia oară când vorbele rănesc adânc, ar trebui să începi să mă crezi pe cuvânt.."-Cumicu.  

Alexandra D.

Atenție, cioburi de suflet!

Bucățele din mine se tot rup, iar eu le tot lipesc.. Și fiecare bucată ruptă se sparge în alte bucățele și tot așa. Lipici mi-a mai rămas puțin.. mult prea puțin ca să lipească toate cioburile. 
Bucăți din mine se rup, se sparg, se împrăștie și mă chinui să le țin laolaltă.. să le refac, să le lipesc, să le îmbin..

Mă doare fiecare ruptură, fiecare ciob.. fiecare crăpătura și fiecare bucată lipită. 

Sufletul meu e făcut bucăți, se împrăștie prin mine și mă chinui de una singură să îl repar, dar nu-i suficient.. Nu mă prea descurc. Nu când am atât de multe cioburi și doar un tub de lipici care e pe terminate.. 

Am obosit, vreau un concediu! Între timp, să-mi repare și mie cineva sufletul. Să mă repre și pe mine cineva. Eu îmi iau liber, am obosit.. 


Alexandra D.
08.IX.2012

M-am trezit..

M-am trezit, după o lungă perioadă de timp în care am avut ochii închiși. În ultimul timp am fost 
ultima persoană la care m-am gândit, pentru că am fost prea ocupată gândindu-mă la alții. M-am ancorat în lupte care nu erau ale mele și tot eu m-am simțit vinovată atunci când mi s-a refuzat ajutorul pe care voiam să-l ofer.  M-am învinovățit pentru prea multe lucruri, dar vina nu îmi aparținea.  

Am întins o mână spre orice om am crezut că are nevoie de ajutor şi nu e vina mea că unii nu l-au primit; Am înţeles că nu poţi să ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat. 

M-am simţit vinovată pentru că nu am arătat tot ce aveam mai bun, fără să mă gândesc că unii nu au vrut să vadă asta şi că dacă erau cu adevărat interesaţi de persoana mea, cu siguranţă ar fi descoperit singuri. Mi-am dat seama de asta găsind oameni care au ştiut să mă aprecieze. 

M-am lăsat întristată şi dezamăgită de unii oameni şi nu am înţeles de ce au ales să se joace cu viaţa mea; Poate au fost confuzi, sau poate nu a existat vreun motiv şi au făcut-o pur şi simplu.  

Am ales să tac, refuzând orice încercare de a mă răzbuna, refuzând să arunc cuvinte tăioase în stânga şi în dreapta, pentru că ştiu că "vorbele rănesc adânc"(Cumicu). 

Am stat ascunsă după colţ, fără să fiu văzută şi fără să deranjez pe nimeni, în dorinţa de a fi acolo atunci când e nevoie de mine, în dorinţa de a da o mână de ajutor; Am stat acolo, în frig şi ploaie, parcă cerşind să mi se ceară ajutorul, pentru că voiam cu disperare să îl ofer. 

Și-au găsit sprijin în alți oameni. M-au lăsat acolo, după colț,  în frig și au mers mai departe. M-au uitat și și-au văzut de drum. 

I-am iertat, deși nu mi-au cerut iertare. I-am iertat deși nu aveau nevoie de iertarea mea. Aveam eu nevoie să o fac. I-am iertat și nu i-am uitat. 

Mi-am deschis umbrela și am plecat de la colț spre oameni care au nevoie de ajutorul și iertarea mea, spre oameni care au nevoie de dragostea și bunătatea mea. M-am trezit! 

  

Totuși, am stat prea mult timp acolo, în ploaie, iar hainele încă-mi sunt ude și încă mi-e frig.. 

Alexandra D.  

Probleme cu mine..

Nu urăsc pe nimeni și nici nu port pică nimănui. Singura persoană cu care am o problemă sunt eu.
Îmi creez singură probleme și singură mă aduc în fel și fel de situații, care mai de care mai neplăcute.
Am așteptări prea mari de la cei din jurul meu și pretenția stupidă ca ei să vadă dincolo de cuvinte și aparențe. Am pretenția stupidă să fiu înțeleasă, fără să mă gândesc că valorile mele sunt diferite de ale multora; Eu nu pun preț pe case, mașini și bani, ci prețuiesc prietenia, iubirea și bunătatea.

Spun că am probleme cu mine pentru că mă aflu într-un continuu 'conflict' cu mine însămi , jumătate din mine spunând da, cealaltă jumătate spunând nu, jumătate punând punct, cealaltă punând virgulă și mă tot contrazic așa. E un conflict între suflelt și minte, cred..
Ofer șanse peste șanse pentru că mă încăpățânez să cred că oamenii se pot îndrepta și că până și în cel mai rău om există ceva bun; Și da, sunt și oameni care se îndreaptă. Și iert, pentru că reușesc să mă pun în locul unora și să îi înțeleg..

Nu dau vina pe nimeni pentru ce mi se întâmplă, pentru că deși primesc răul din partea altor persoane, e vina mea că îl accept. E vina mea că mă expun, e vina mea că îmi păsa, dar "nu pot altfel, sincer aș fi alfel".(Bitză)

'E adevărat, lupta mea o duc cu mine..' - El Nino.

'Ai boală pe tine, nu prea găsești leacul, e grav..' - Omu' Gnom.

Alexandra D.

Încă aştept..

Am aşteptat. Am aşteptat oameni, am aşteptat zile, am aşteptat anotimpuri. 
Am aşteptat ca persoane să-mi iasă din suflet şi am aşteptat ca altele să intre. 
Am aşteptat un mesaj, am aşteptat un telefon, am aşteptat un semn. 
Am aşteptat primăvara, am aşteptat vara, am aşteptat un răspuns. 

De cele mai multe ori am aşteptat în zadar. Totuşi, am continuat să-mi storc răbdarea şi să aştept. Am tot aşteptat şi încă o mai fac.  
Ce anume aştept? Poate un semn, o vorbă, poate aştept un răspuns.. măcar unul. 
Stocul de răbdare mi s-a micşorat considerabil, dar încă mai aştept. Aştept să se întâmple ceva cu viaţa mea..  
Şi eu care credeam că nu sunt o persoană prea răbdătoare.. cred că m-am înşelat, pentru că.. încă aştept. 

'And when you’re starin' at that phone in your lap, and you hopin' but them people never call you back..' -B.O.B


Alexandra D. 
31.VIII.2012

Ai uitat..

Ai uitat. Ai uitat să te bucuri, ai uitat să fii fericit, ai uitat să mai speri. 
Ai uitat să fii optimist, ai uitat să arunci o privire în jurul tău, ai uitat să acorzi o şansă.  
Ai uitat că sunt oameni care te iubesc, care te apreciază, care te văd pe tine exact aşa cum eşti. 
Ai uitat cine eşti, ai uitat ce vrei să fii.  
Ai uitat că numai tu poţi să te ajuţi, lăsându-i pe alţii să te ajute. 
Ai uitat că şi vorbele pe care le spui pot răni la fel de mult cum te rănesc pe tine alte vorbe. 
Ai uitat că prin mulţimea de oameni răi sunt şi oameni care te iubesc şi îţi vor binele. 
Ai uitat cum e să nu fi singur, ai uitat momentele frumoase. 
Ai uitat să apreciezi ce ai, ai uitat să apreciezi un gest frumos. 
Ai uitat să-ţi mai dai, în primul rând ţie o şansă. 
Ai uitat de tine. Ai uitat.. 

'Pe cine ai lângă tine acum, tu să bagi de seamă, că dacă dispare mâine, ai să vezi ce mult înseamnă..'-Raku. 
Nu uita!


Alexandra D.

Niște amintiri..

Nu o dată mi s-a întâmplat să stau şi să mă uit în urmă, la tot ce mi s-a oferit şi la tot ce mi s-a luat. Şi am realizat că cele mai dureroase pierderi sunt cele ale oamenilor pe care îi iubim. Ne rămân de la ei doar amintiri. Nişte amintiri care ne răvăşesc de fiecare dată când ne gândim la ele. 
Mi-au rămas cuvinte şi gesturi imprimate în minte, de care nimeni, nici măcar timpul nu a reuşit să mă scape. 
Mi-au rămas oameni în suflet pe care nici tot timpul din lume nu ar reuşi să mi-i ia, nu ar reuşi să îi scoată de acolo. 
Mi-au rămas în suflet oameni pe care nu i-aş putea uita chiar dacă nu i-aş mai vedea niciodată, chiar dacă nu le-aş mai vorbi niciodată. 
Mi-au rămas în suflet nişte ochi banali şi nici cei mai frumoşi ochi din lume nu i-ar putea scoate de acolo. 
Mi-au rămas aceleaşi păreri bune despre nişte oameni buni şi oricâte noroaie s-ar arunca asupra lor, tot nu ar reuşi să le murdărească. 

Mi-a fost dat să întâlnesc oameni pe care nu am mai putut să-i uit, oameni speciali, pentru care, odată intraţi în sufletul meu, nu am mai găsit vreo cale de ieşire. 
Şi aşa cum mi-a fost dat să-i întâlnesc, mi-a fost dat să-i şi pierd. Pe cine să trag la răspundere?Viaţa? De parcă-i păsa ei.. 
Mi-au mai rămas doar nişte mesaje într-un telefon vechi.. Nişte mesaje pe care le mai citesc din când în când ca să-mi dau seama că am pierdut oameni.. oameni care, într-un fel sau altul au făcut parte din viaţa mea. Nişte mesaje care mă aduc în trecut şi mă  tulbură de fiecare dată. Nu am putut să le şterg.. nu am putut să le şterg pentru că sunt tot ce mi-a mai rămas de la ei.. Mesajele astea şi amintirile lor.. Amintirea legăturilor de altădată.. 

Viața mi-a luat oameni pe care i-am iubit, pe care îi iubesc, dar nu a vrut să-mi ia și amintirea lor.. A lăsat-o acolo ca să mă chinuie.. 
Aș vrea să-mi poată promite că într-o zi mi-i va da înapoi.. pentru că amintirea lor nu mi-e de ajuns.. 

'Fiecare om de care ne permitem să ne pese, va însemna cândva, de-a lungul vieții, încă o pierdere a cuiva drag..'-Anatomia lui Grey. 
  
Alexandra D.

Farmecul scrisorilor de altădată..

Am găsit prin biblioteca tatălui meu nişte scrisori pe care le primise în tinereţe.. Am rămas impresionată de profuzimea cu care erau scrise și de faptul că ei nu fugeau de cuvinte..
Îşi trimiteau scrisori lungi, îşi dechideau sufletul în ele.. Ei nu se ascundeau atât..
Îmi imaginez cu cât suspans erau aşteptate răspunsuri, care ajungeau abia după câteva zile.. cu câtă nerăbdare deschideau plicul în care se aflau, poate, răspunsuri la întrebări care îi măcinau de ceva timp..
Prin tehnologie, am pierdut din farmecul comunicării..



'Am riscat şi se pare că am pierdut. Nu-i nimic, de aici am învăţat şi eu un lucru. Acela că trebuie să-i dai celui care merită într-adevăr acest sacrificiu.'

'Am intuit felul tău de a fi, şi apoi nu voiam să te pierd înainte de a face tot posibilul petru a te păstra.'


Alexandra D.

Nu pot sa ma iert..

Nu pot să mă iert pentru ce-am pierdut, gândindu-mă că aş fi putut face ceva ca să nu pierd, nu pot să mă iert pentru că nu am fost suficient de bună.
Nu pot să mă iert pentru că nu am arătat ce aveam mai bun în mine şi pentru că nu am spus tot ce aveam pe suflet, tot ce am simţit.
Nu pot să mă iert pentru că am vorbit când trebuia să tac şi am tăcut când trebuia să vorbesc.
Nu pot să mă iert pentru că nu am putut ţine lângă mine oamenii pe care îi iubesc.
Nu pot să mă iert şi mă doare. Am încercat să fac pace cu mine, am încercat să îmi spun că aşa a fost să fie, dar mereu revin la aceleaşi sentimente şi nu pot să mă iert.
N-am ştiut să fac mai mult pentru mine, n-am ştiut cum să ajung la sufletele celor pe care îi iubesc, n-am ştiut cum era mai bine.. Şi acum nu mai pot să mă iert..
I-am iertat pe toţi, mai puţin pe mine..


'Nu mă mândresc cu ce-am făcut, puteam de zece ori mai multe..' -Cumicu.

Alexandra D.

Despre un om..

Era un om greu încercat de viaţă, în ciuda vârstei destul de fragede. Un om căruia părinţii nu i-au spus poveşti , ci i-au arătat că viaţa nu e ca în poveşti. Era înzestrat cu multă bunătate şi multă iubire de oferit. Găseai în ochii lui comori dacă-i priveai detul de atent, destul de adânc. 

Omul ăsta nu avea nimic în comun cu egoismul, răutatea şi alte lucruri de felul ăsta.  Era un ciudat. Era un ciudat ce se simţea singur într-o mare de oameni. Atât de nefericit că nu-l alina nimic. Nimeni nu reuşea să-i însenineze chipul şi chiar dacă reuşea, ochii lui rămâneau la fel: căprui, adânci şi trişti. 

Puţini erau cei care îl iubeau pentru că nu se prea lasă iubit.  Sau poate erau mai mulţi şi nu-i vedea el. 

Era un om care pierduse mult.. prea mult. Stătea nopţile treaz, gândindu-se la ce a pierdurt, de ce a pierdut şi cât va mai continua să piardă. Se gândea la puţinii oameni pe care i-a iubit şi care l-au lăsat baltă, la toţi cei care l-au dezamăgit şi pe care a continuat să-i iubească. Se gândea la acei oameni pentru care ar fi dat orice, dar care l-au lăsat în urmă, sau au trecut pe lângă el fără să-l observe. Se gândea la toate şi în felul ăsta nopţile îi deveneau prea lungi. 

Era un om care rămăsese doar cu speranţa.. cu speranţa că într-o zi va fi fericit.. măcar puţin. Şi până şi speranţa i se împuţina. 

Era un om greu de înţeles, un om complicat, profund.. poate prea profund.   

Dezamăgit de tot ce avea în jurul lui, se regăsea în muzică şi în scris.. doar astea îl mai ajutau. 

Era un om care nu-şi găsea locul pentru că nu era ca ceilalţi, pentru că el avea alte valori, pentru că nu se mulţumea cu orice. 

Omul asta era aparent rece şi indiferent.. aşa era la suprafaţă, aşa era pentru cei care nu vedeau dincolo de ambalaj. De fapt, în interior nu era aşa. 

Deşi nu avea vreun talent deosebit, avea o fire de artist.. poate datorită profunzimii. 

Omul ăsta avea o tentă de masochism pentru că-i plăcea să se chinuie cu zeci de întrebări ale căror răspunsuri nu avea să le găsească, cu zeci de amintiri dureroase, cu zeci de cuvinte ale căror înţelesuri nu avea să le desluşească. 

Omul ăsta strânsese atâta tristeţe în suflet încât nu mai putea accepta altceva, nu mai ştia cum să primească altceva. Îi era teamă să mai aibă încredere, să se mai implice, să mai iubească. Iubirea aia neîmpărtăşită îi făcuse mult rău, îl adusese atât de jos şi îi luase orice putere se a se mai ridica. 

Ştia că trebuie să facă ceva, însă nu ştia cum ar putea-o face. Ştia că nimeni nu va putea să-l ajute şi că tot ajutorul era în mâinile lui. Şi asta îl speria pentru că nu credea că e atât de ambiţios încât să reuşească. 

Pe omul ăsta îl obosise şi slăbise viaţă .. era din ce în ce mai obosit şi nici 48h de somn neîntrerupt nu ar fi schimbat asta, pentru că nu fizicul era cel obosit. 

Era un om cu care viaţa nu a fost foarte amabilă, deşi ar fi meritat să fie. 

  

Şi era un om care a iubit din tot sufletul, deşi nu a fost iubit la rândul lui, un om care a oferit tot ce avea mai bun, deşi nu a primit nimic în schimb, un om care a crezut în alţi oameni, deşi nu i-au dat prea multe motive să  o facă. 

A iertat, a aşteptat, a pierdut, i-a fost dor, a plâns, a acceptat răutăţi fără să se răzbune, a regretat şi a sperat. 

În ciuda a toate, era un om bun.. E un om bun.. Probabil va fi întotdeauna. 

Bărbat sau femeie, nu are importanţă.. E un OM. Sunt EU şi eşti TU. 

Alexandra D.

Te-am căutat..

Te-am căutat în nopțile prea lungi 

 Și-n diminețile mult prea târzii, 

 Te-aștept de-un an, dar nu mai vii, 

 Parc-a trecut o viață de atunci. 

  

 Te-am căutat pe câte o străduță 

 Și mă uitam înapoi și înainte, 

 Voiam să-ți spun două cuvinte, 

 Dar auzeam decât: renunță! 

  

 Te-am căutat în niște ochi căprui 

 Și-ncercam să mă păcălesc. 

 "Nu-i el cel pe care-l iubesc 

 Și ăștia nu sunt ochii lui." 

  

 Te-am căutat printre niște cuvinte 

 Ce semănau cu ale tale, 

 Te-am căutat în suflet și în minte, 

 Am căutat vorbele tale. 

  

 Te-am căutat în altul, tot pe tine 

 Și încă te mai caut, chiar și-acu', 

 Dar tot ce văd la el, ei bine.. 

 Ceea ce văd este că nu ești tu. 

  

 Te-am căutat prin melodii 

 Ce-mi aminteau numai de tine, 

 Am tot sperat mereu să vii, 

 Am tot sperat că va fi bine. 

  

 Te-am căutat unde-am putut, 

 Oriunde am crezut că dau de tine. 

 Te-am căutat și n-am știut 

 Că-n felul ăsta am să mă pierd pe mine. 

  

 Te-am căutat în vise și-amăgiri, 

 În sinea mea, de-un an încoace 

 Și-aici, în fine te-am găsit, 

 În mine ești.. și nu-mi dai pace. 

Alexandra D.

Ochii..

Am ochii ba căprui, ba trişti, 
Cu genele când lungi, când ude,  

Ba îi am mari, ba-i am închişi  

Şi prea înlăcrimaţi de gânduri crude.   

Și sunt atât de-adânci că-mi vezi în suflet,

Asta doar dacă poți să-i înțelegi.  

Atât de-adânci, de-amari, de seci. 

Și dacă îi privești auzi un urlet. 

Cu ochii ăștia am văzut atâtea  

Și tot cu ei le-am înțeles și le-am simțit,  

Am întâlnit priviri ca lama de cuțit, 

Fără s-arunc, nici pe departe tot atâtea.   

Cu ochii ăștia am privit tot ce-i frumos  

Și tot cu ei ce m-a durut,  

Am tot privit, când calm, când curios,  

Iar uneori m-am mai și abținut. 

Am strâns în ei tot ce-am iubit,  
Tot ce iubesc și ce voi mai iubi,  

Am strâns în ei atâtea poezii 

Și multe lucruri ce le-aș fi dorit.   

Am ochii rareori senini,

Ca cel mai des sunt foarte tristi,

Sunt fericiti doar ca existi.

De lacrimi sunt adesea plini.

Am ochii mari si fermecati,

Tristetea e farmecul lor. 

Am ochi caprui si plini de dor,

Am ochii de iubire inundati.

Alexandra  D.